Louis Witter, jurnalist și fotograf : ”Migranții nu sunt bine primiți nicăieri”

fotograf.jpg

Louis Witter, 26 de ani, la Paris, 22 aprilie 2022.
Sursa imaginii: 
© Léopold Picot / rfi.fr

Louis Witter este jurnalist și fotograf independent francez. Aventurier și descurcăreț încă din liceu, el s-a impus treptat ca specialist în exil și migranți, din Irak până în orașul Calais, în Franța, trecând prin Ceuta și Ungaria. La 26 de ani, tânărul își asumă pasiunea și libertatea de a informa dincolo de orice fel de stereotipuri.

Tânărul jurnalist și fotograf așteaptă pe terasa unui bar parizian, cu șapca  pe cap, cu haina sa îmblănită de aviator pe spate, mult prea călduroasă pentru vremea respectivă. Se încălzește la fel de repede ca și berea, în timp ce proprietarul său ne întâmpină.

Louis Witter s-a întors la Paris pentru câteva zile, pentru a-și vedea familia, înainte de a se întoarce să-și îndeplinească activitatea alături de asociațiile din Calais, în nordul Franței, unde migranții se adună în fiecare zi în speranța de a ajunge în Anglia. Este doar una dintre numeroasele frontiere unde a lucrat în cei zece ani de muncă de teren.

Plonjare în intoleranță

Louis a părăsit sudul Franței la 16 ani, împreună cu tatăl său, militar și cu familia sa, pentru a locui la Paris și a descoperit orașul luminilor... dar și gazele lacrimogene. Nu foarte pasionat de carte, liceanul a chiulit cu regularitate de la cursuri pentru a susține manifestațiile împotriva aprobării căsătoriei pentru persoanele de același sex, care luau amploare.

,,Am fost în locuri în care puteam întâlni niște fasciști. Am vrut cu adevărat să înțeleg cum de peste noapte poți deveni atât de intolerant față de oameni, ce te face să vrei să interzici ca doi oameni să se căsătorească. Și, de obicei, totul era însoțit de mult rasism", descrie el, cu țigara în gură, cu un aer blazat.

Fotografiile sale i-au adus un loc de finalist în competiția Paris Match pentru cel mai bun eseu fotografic studențesc. Nu a câștigat premiul, dar și-a atras ura unor militanți de extremă dreapta, care l-au așteptat în fața casei pentru a-l amenința și a-i cere să șteargă fotografiile.

Urmând calea exilului

Cu un bacalaureat literar (,,pe care l-am trecut cu foarte puțin, chiar foarte, foarte puțin"), tânărul a intrat la școala de jurnalism. Acolo a descoperit taberele de refugiați de la Marx Dormoy, la nord de Paris: ,,Răspunsul primăriei din Paris, al prefectului de atunci și al guvernului, care era un guvern de stânga, a fost foarte dur: am sosit la ora 6 dimineața și i-am evacuat pe acești oameni din corturile lor, fără nicio propunere de relocare, fără nimic. Nu înțelegeam ce se întâmplă.’’

Cu banii obținuți din vânzarea câtorva copii foto, a luat mașina bunicii sale și a pornit pe urmele emigranților, pe o distanță de 6.000 de kilometri, împreună cu un prieten cameraman. Avea 20 de ani și a descoperit că în Serbia, Ungaria, Austria sau Germania, condițiile pentru migranți erau diferite, dar niciodată pozitive : ,,Mi-am dat seama că țările europene nu îi primesc pe migranți în același mod, ci că în toate cazurile îi primesc foarte prost, nu există nicio deschidere pe această temă din partea unei Europe care totuși pretinde că este primitoare.’’

 

Ingeniozitate precară

Așa că tânărul student la jurnalism călătorește mereu, pe cât de mult posibil. Ochii lui prind viață, brațele îi zvâcnesc în timp ce își povestește experiențele.

În noiembrie 2015, a plecat neanunțat de la școală în Irak împreună cu doi prieteni pentru a-i întâlni pe kurzii care recuceriseră un teritoriu ocupat de autoproclamatul Stat Islamic . A fost nevoie de o lună de pregătiri pentru a contacta corespondenții și kurzii din Franța și pentru a obține permisele necesare. Experiența i-a întărit dorința de a cunoaște oameni, chiar dacă era conștient de pericol: ,,Sunt conștient de imaturitatea demersului, în sensul că pleci la 20 de ani... Poveștile nu au fost neapărat construite, avem o mulțime de fotografii și texte care spun o mulțime de lucruri mărunte, dar nu aveam o poveste despre care să vorbim în acea tabără”.

În anul următor, încă din timpul școlii, a filmat migranții care ocupau un feribot în Calais. Imaginile sale au fost preluate de marile canale de televiziune. Banii i-au permis jurnalistului/fotografului în formare să petreacă cinci luni în Liban, fără să se preocupe de munca în plus. După terminarea școlii, Louis a plecat pentru doi ani în Maroc pentru a deveni corespondent. A plecat la Ceuta, enclava spaniolă de pe continentul african.

Acolo, a fotografiat și a făcut schimb de experiență cu tineri migranți izolați: ,,Trăiau într-o sărăcie totală, aveau între 12 și 17 ani... Copii care nu știau ce se întâmplă, alții care își caută slujbe ciudate, alții care încă mai caută să plece în Europa, copii care încă mai au ghiozdanele în spate... M-a făcut să-mi pun multe întrebări despre condițiile noastre de primire."

În cele din urmă, s-a întors în grabă, din cauza lipsei de resurse: fotojurnalismul se plătește prost, iar fotografiile sunt adesea plătite la câteva luni după publicare. Coronavirusul nu a fost blând cu această meserie.

 

Articolul rfi.fr integral aici

Traducere de Antonia Dinu