Canada: Sute de morminte de copii amerindieni descoperite în preajma internatelor catolice

canada.jpg

Lucruri pentru copii lăsate simbolic de trecători în preajma fostelor internate catolice în care mii de copii indieni și-au pierdut viața din cauza relelor tratamente, malnutriției și bolilor, începând cu sfârșitul secolului XIX
Sursa imaginii: 
Pascale Guéricolas / rfi.fr

Descoperirile făcute în ultimele luni în mai multe cimitire indiene au trezit amintiri dureroase pentru comunitățile indigene din Canada. Un prilej pentru toți candienii de a conștientiza o realitate mult timp ascunsă în cărțile de istorie, dar și de memoria colectivă...

Între 1880 și 1997, aproximativ 150.000 de copii indigeni au fost nevoiți să-și părăsească tărâmurile natale și familiile, fiind înregistrați forțat în diverse internate administrate de Biserica Catolică. Prin acea mișcare de asimilare forțată, guvernul urmărea „uciderea indianului încă din copilărie”.

Scoși peste noapte din modul lor de viață nomad, adesea subnutriți, maltratati și  bolnavi, aproape 6.000 dintre acești copii nu au mai ajuns să-și vadă niciodată părinții la ieșirea din aceste internate.

Urmele acestei istorii ascunse ies la suprafață astăzi datorită apariției unor noi tehnologii. Mai exact, utilizarea dispozitivelor Georadar, ale căror unde pătrund adânc în sol, face posibilă localizarea rămășițelor umane îngropate în grabă.

Pe 27 mai, comunitatea de indieni Tk'emlups te Secwépemc din Columbia Britanică a descoperit aproximativ 200 de morminte neidentificate în apropierea unei foste școli rezidențiale, administrate de Biserica Catolică, care a funcționat între 1890 și 1969.

Câteva zile mai târziu, comunitatea Coweness (Saskatchewan) din vestul Canadei, a detectat încă 751 de morminte anonime, în apropierea unui alt internat. În total, au fost descoperite 1.300 de morminte.

Descoperirile au atras atenția presei internaționale iar canadienii par să fie tot mai conștienți de existența unui trecut despre care nu știau aproape nimic.

În semn de solidaritate, mai multe orașe au anulat activitățile propuse pentru 1 iulie când este sărbătorită Ziua Națională a Canadei.

Premierul Justin Trudeau, vizibil emoționat, a solicitat public scuze din partea Papei pentru aceste ”decese inexplicabile”. Gestul lui a stârnit însă reacții neașteptate.

„Mă enervez când văd că prim-ministrul vine să plângă în fața camerelor...”, afirmă tranșant antropologul Marie-Pierre Bousquet, directoarea Programului de studii autohtone, din cadrul Universității din Montreal. „ Experții au făcut o treabă excelentă în 2015 când au redactat un raport pentru Comisia Adevărului și Reconcilierii din Canada. Cererea de scuze din partea Papei era deja printre recomandări. Prin urmare, de ce nu au fost respectate?” adaugă ea.

 

Indiferență cronică

Supraviețuitorii acelor internate administarte de biserica catolică își pun și ei aceeași întrebare. Sute dintre ei au povestit Comisiei, începând din 2008 până în 2015, circumstanțele care au dus la pierderea fraților și surorilor lor.

Au vorbit despre consecințele traumatice pe care le-au simțit mai târziu, în urma rupturii de cei dragi și de cultura lor. Aceste episoade tulburătoare din viața lor i-au condus adesea spre alcoolism, abuz de droguri și pierderea oricărei perspective.

Dar poveștile lor nu au reușit să zguduie zidurile de indiferență cu care sunt înconjurate popoarele indigene din Canada. Chiar și în sânul comunităților, unii se tem să răscolească aceste amintiri care încă le provoacă coșmaruri, după 40 sau 50 de ani.

„Tinerii trebuie să știe ce s-a întâmplat aici”, spune Jean-Guy Pinette, mândru că aparține Națiunii Innu. Acest șaman trăiește la doar câteva sute de metri de un fost internat, în Mani-u tenam, în regiunea Sept-Îles, în estul orașului Quebec.

Povestește cum, la vârsta de șapte ani, l-a urmat pe preotul paroh care îi propusese „o scurtă plimbare”. În cele din urmă, presupusa „ călătorie ”a durat opt ​​ani, o experiență care i-a provocat suferințe profunde, care l-au adus în pragul sinuciderii.

„Este important ca nepoții și copiii victimelor să știe toate astea. Îi va ajuta să înțeleagă de ce unii sunt dependenți de alcool sau de ce uneori le este greu să arate afecțiune celor dragi", spune barbatul în vârstă de 60 de ani.

Pe terenul unde se văd încă urmele fundației clădirii internatului care a funcționat până în 1972, domnul Pinette își amintește o întâlnire organizată în 2013 : „Am plâns împreună și ne-am încurajat unii pe alții.... Sper că vom putea crea o mare comunitate aici, în care să ne împărtășim poveștile, să continuăm tradițiile noastre ... "

 

Un efort uriaș de cercetare

În lunile următoare Consiliul Band Uashat-Mani-u tenam intenționează să organizeze noi căutări, prelând astfel exemplul altor organizații canadiene. „Este vorba de cercetări care necesită mult timp și, în special, foarte multe costuri”, avertizează antropologul Marie-Pierre Bousquet, care a publicat o carte despre istoria școlilor rezidențiale din Quebec.

„Va trebui să explorăm arhivele școlilor conduse de Biserica Catolică pentru a găsi urmele copiilor dispăruți”, spune cercetătoarea. „ De cele mai multe ori, e vorba despre arhive private, împrăștiate peste tot și foarte adesea neclasificate. Chiar dacă software-ul de procesare a datelor mari este acum disponibil, multe dintre aceste casete nici măcar nu sunt indexate,” explică ea.

Cercetarea arhivelor este complementară săpăturilor efectuate cu ajutorul dispozitivelor Georadar și face posibilă delimitarea siturilor susceptibile să adăpostească rămășițele cadavrelor copiilor. Ulterior, comunitățile vor trebui să decidă dacă vor fi efectuate cercetări ADN pentru a găsi rudele copiilor dispăruți. Sunt întrebări dificile, care tulbură societatea canadiană, din ce în ce mai conștientă de faptul că reconcilierea cu popoarele indigene va necesita încă mult timp.

 

Traducere de Lavinia Nechifor după articolul publicat de rfi.fr.