Un an de pandemie. Dr. Monica Cialma a preluat primul pacient la Timișoara: Niciodată nu uiți cazurile pe care le-ai pierdut

dr_cialma.jpeg

Dr. Monica Cialma, de la Spitalul „Victor Babeș”, este cea care a preluat primul pacient cu Covid de la Timișoara
Image source: 
Otilia Ghițescu / RFI

În 28 februarie 2020, la Timișoara era confirmat primul caz de infecție cu Sars Cov2: o tânără care venise din Italia și a fost dusă cu izoleta la Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș”. De gardă era medicul infecționist Monica Cialma. Într-un an, dr. Cialma a tratat zeci, poate sute de pacienți cu Covid. Aproape toți cei vindecați au venit ulterior s-o cunoască. 

Ați avut primul pacient diagnosticat cu Covid la Timișoara? Cum a fost? 

 

N-a fost chiar așa de rău. De ce? Pentru că noi am început să ne pregătim încă din ianuarie. În începutul lui februarie, am avut deja primele suspiciuni. Când s-a confirmat primul pacient, de fapt, noi am avut trecut cu câteva zile înainte prin marea majoritate a etapelor de emoție. Încercam să vedem dacă ce am stabilit pentru primii pacienți este în regulă, circuite șamd. Pentru moment, au fost bune. Când au început să se înmulțească cazurile au trebuit să reorganizăm și apoi din nou am reorganizat, până am ajuns în stagiul în care suntem acum.

 

V-a fost vreodată teamă că n-o să știți ce să faceți? Pentru că este ceva absolut nou…

 

Nu (râde). Și nu, de ce? Pentru că eu, întâmplător, cu 10 ani în urmă, am mai prins și AH1N1. Așa a vrut Dumnezeu probabil, și acolo, tot primele suspiciuni și tot primul pacient au fost ale mele. Într-adevăr, am avut un echipament un pic diferit, în ideea că nu am avut aceste costume, ci aveam celelalte, impermeabile, tot cu ochelari, tot cu mască, mănuși, bonetă, tot un circuit separat… În principiu, seamănă foarte mult cu ceea ce am făcut în AH1N1.

 

În cât timp vă puneați costumul la început și în cât timp ați ajuns să vă puneți costumul acum?

 

Nu am contorizat niciodată înăuntru. Oricum, mi se părea că durează jumătate de oră. Clar nu dura atât, dar eram… e totul în regulă, e totul în ordine… Acum durează undeva la, știu eu, cinci minute.

 

Vă cunoașteți cu pacienții după ce se vindecă? Pentru că purtați măști, e o comunicare puțin filtrată, nu e chiar de la om la om. E, dar nu e.

 

Peste 90% dintre pacienții mei au venit și m-au văzut, după ce s-au restabilit și au putut să ajungă la spital, și au fost în putere, și au vrut. Cu toată lumea am avut un pact câtă vreme au fost înăuntru, pe care l-am respectat. Încă mai am pacienți la care nu am apucat să respectăm, pentru că încă nu a trecut încă timul necesar de recuperare și nu putem să vedem. Dar peste 90% s-au întors, special ca să ne vedem fără costum.

Am avut suprinderea ca, în oraș, la cumpărături, când m-au recunoscut după voce. M-au tras de mână și mi-au zis „Doamna doctor”. Dar de unde știți? După voce. Alții mi-au spus că după ochi.

 

Cum a fost mersul acasă în fiecare zi, la familie? Multă lume în perioada asta s-a ferit să-și vadă părinții, să stea cât mai departe, pentru că nu știi pe unde umbli… nu suntem toți foarte atenți.

 

La început, marea majoritate a timpului am cam fost în spital. Pentru că la început am lucrat practic o singură echipă, abia apoi a intrat și a pornit restul personalului. După ce u fost și ei trainuiți, s-au obișnuit cu circuitele. Și pentru că trebuia să avem și parte de non-Covid. Când am început drumului, nu am știut că vom ajunde complet Covid, că după multe luni vom ajunge să avem din nou o zonă verde, o zonă albă în care să putem aduce și pacienți non-Covid. 

 

Cum ați descrie anul acesta, de când a început criza Covid?

 

Cu suișuri și coborâșuri, cu o mare încărcătură emoțională și fizică, cu epuizare fizică, dar cel mai mult cu emoțională. Cu bucurii și cu doză foarte mare de tristețe, pentru cei pe care i-am pierdut. Un amestec de sentimente contradictorii. E ca într-un carusel, acum ești sus, acum ești jos. Pentru fiecare viață pe care am pierdut-o. Cobori și mai greu urci sus. 

 

Care a fost cel mai greu moment? 

 

Cele mai grele momente sunt cele în care pierzi o bătălie.

 

Ce vă motivează s-o luați de la capăt? Intră cumva într-o rutină treaba asta? Poți ajunge vreodată la o rutină?

 

Niciodată. Indiferent că este Covid sau non-Covid, când pierzi pe cineva, n-ai cum să aduci înapoi. Dacă mă întreabă cineva câți pacienți am vindecat în 20 de ani, nu știu să spun numărul. Nu știu nume, de recunoscut după fețe îi recunosc. Și ei mă recunosc. Dar dacă mă întreabă lumea câți am pierdut, îmi amintesc nume de acum 20 de ani pe care le-am pierdut. E un bagaj care îți rămâne undeva în suflet. Niciodată nu uiți cazurile pe care le-ai pierdut. Niciodată nu le uiți. Ceilalți îți amintești când îi vezi, dar nu poți să compari. Dar niciodată nu poți să uiți. Niciodată.