Cine era Dragobetele și de unde i se trage numele

dragobete.jpg

Sursa imaginii: 
Facebook / Dragobete

Dragobetele, cunoscută în diferite regiuni ale țării și sub denumirea de ” Cap de primăvară", "Logodnicul sau Însoţitul Păsărilor", "Dragostitele", "Ziua Îndrăgostiţilor", "Sânt Ion de primăvară" sau "Granguru", este o sărbătoare tradițională românească dedicată tinereții și dragostei, care are loc în fiecare an la 24 februarie.

Dar de unde provine această tradiție?

Celebrul etnograf și folclorist Simeon Florea Marian, descrie Dragobetele în lucrarea sa „Sărbătorile la români” (1898-1901), drept „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un „zeu tânăr al Panteonului autohton (...), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.

Autorul oferă și detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”.  

Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.

Protector al păsărilor și al fertilității

Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, scrie că „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.(...) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea.

Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, scrie că ”Dragobete” provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă). Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.

Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei spune că majoritatea denumirilor acestei sărbători provine de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia.

Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.

O reinterpretare

Această explicație este dată și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului începând din anul 1774: „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, spune lingvista Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din București.

N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris).

În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.

Alte teorii expuse de Marcel Lutic consideră că denumirea provine de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” - țap și „pede” - picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete:

„În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.

Articol realizat cu ajutorul wikipedia.com