Gabriela Szabo: „Șansa mea a fost că am făcut performanță într-un sistem liber. Nu putem lăsa România fără noi”

szabo.jpg

Image source: 
Facebook / Gabriela Szabo

Gabriela Szabo, campioana olimpică la atletism și multiplă medialiată la toate competițiile majore este invitata campaniei RFI Ce am făcut în ultimii 30 de ani. 

Sportiva de mare performanță rememorează momentul Revoluției, dar și primele contacte cu lumea civilizată.  Trei decenii mai târziu,  România nu mai are însă campionii de altă dată. De ce a decăzut atât de mult sportul  - este una din întrebările pe care i le-a adresat Alex Olaru Gabrielei Szabo:

 

Gabriela Szabo: Mă puneți să mă duc cu foarte mulți ani în urmă, în 1990, sau mai precis, în 1989. Ce făceam atunci? Știu că la începerea revoluției eram la Balvanyos, la antrenamentul de pregătire, undeva în munți. Eram așa de fascinată de tot ce se întâmplă la televizor. Dădeam cu pumnul în televizor. Era numai pureci. Nu se vedea foarte bine. După care s-a întrerupt emisiunea. Abia așteptam să înceapă din nou să vedem ce se întâmplă la București. 

Reporter: Ce vârstă aveați la revoluție?

G.S: 14 ani și o lună.

Rep: Care e prima amintire de liberate pe care o aveți după evenimentele din 1989? Când v-ați dat seama că se schimbă România?

G.S: În momentul în care m-am întors acasă cu trenul de la Balvanyos, veneam spre Bistrița, eram fericiți. Nu știu de ce eram fericiți, dar noi, copiii eram foarte fericiți. Mi-am dat seama de ce înseamnă libertatea în momentul în care am început să călătoresc în străinătate, bineînțeles cu sportul. În anii 1990 – 1991 am avut posibilitatea să călătoresc în străinătate. Eram foarte fericită pentru că știam că sportivii de performanță nu pot să participe la foarte multe evenimente internaționale decât dacă erau selecționați pentru mondiale, europene sau jocurile olimpice și nici atunci nu erai sigur că faci parte din delegația României pentru evenimentele respective, decât atunci când ajungeai la destinație. Puteau să întoarcă avionul din drum ca să te lase acasă dacă aveau vreo știre că ai vrea să rămâi în străinătate.

"În momentul în care am ajuns în Japonia nu am dormit toată noaptea"

Rep: Cum a fost contactul cu occidentul din momentul în care ați putut să vizitați și să mergeți în alte țări?

G.S: Să vă dau exemplu Japoniei. În 1991 am fost invitată în Japonia. În momentul în care am ajuns în Japonia nu am dormit toată noaptea de fascinată de ce eram de Tokio. Mergeam la vitrine, mă uitam la geamuri și nu îmi venea să cred că orașul este atât de luminat. Ce să vă spun când am văzut hotelul atât de imens și de curat și mirosul ăla minunat care era în hotel. După aceea când am ajuns în restaurantul minunat din hotelul de cinci stele ne-au adus spaghete cu fructe de mare. Când am văzut fructele de mare am zis „Doamne, dar ce este cu viermii ăștia în mâncarea noastră!”. Cam astea sunt amintirile mele.

Rep: Acum însă, trăgând o linie, în ce măsură sunteți un produs al regimului comunist în plan sportiv, al sistemului centralizat de a face sport și al sistemului de selecție? 

G.S: Corect. Sunt produsul unei generații, al unui sistem care a funcționat foarte bine. Șansa mea a fost că am făcut performanță într-un sistem liber, în care am putut să călătoresc, nu eram restricționată, cu toate că în perioada respectivă, în anii 1990, încă ne trebuiau vize. Dacă Federația nu dorea să te lase să participi, îți spunea foarte clar că nu ți-a ieșit viza. Pe bune sau mai puțin pe bune, asta nu mai comentez. Dar cel puțin la mine, nu s-a mai pus problema să nu pot să particip la competțiile internațioanle pentru că nu mi-a ieșit viza după anii 1990. Nu am avut probelem de genul ăsat.

Rep: Se spune că România a beneficiat în plan sportiv, din anii 1990, până spre 2000, tot de sistemul comunist. Inclusiv performanțele naționalei de fortbal din 1994, performanțele de la atletism și din alte sporturi au fost o consecință a rămășițelor. Împărtășiți acest lucru?

G.S: Sistemul de dinainte de 1989 a funcționat foarte bine. Vizionarii din anii respectivi, care au pus bazele sistemului de sport în România trebuie felicitați. În anii 1960 1970 și după aceea au fost puse bazele a tot ceea ce înseamnă infrastructura sportivă în România. Să ne uităm la tot ceea ce înseamnă spotul de masă, prin Daciada. Tot atunci au fost puse bazele. 

Rep: Cum era România anilor 1995 – 1996? 

G.S: La ce vă referiți cum era România?

Rep: La tot, la interes pentru sport, la societate, la atmosferă. 

G.S: Îmi este foarte greu să spun cum era România la momentul respectiv. Eram ancorată în sisitemul de performanță. Știam doar să fac performanță. Având performanțe era foarte greu ca sistemul sportiv românesc să spună că nu te susține, începând de la Federație până la Comitetul Olimpic și Sportov Român. Românilor noștri le place să se identifice cu performanța. Pe mine mă doare că ne place să ne lăudăm, dar în momentul în care un sportiv, pe un domeniu, nu mai performează, începem să îl hulim. Nu avem empatie și nici acea înțelegere că în sport cineva trebuie să piardă sau să câștige. O dată câștigăm, o dată pierdem.

Rep: Cum a fost aventura politică pe care ați avut-o?

G.S: La mine a venit pur și simplu întâmplător să fiu numită ministru al tineretului și sportului, o funcție pe care am acceptat-o cu foarte mare responsabilitate la momentul respectiv.

Rep: Ați simțit că sistemul permite să faceți lucruri?

G.S: Am pus bazele unui proiect de dezvoltare a sportului de masă. Am făcut modificările în codul fiscal în ceea ce înseamnă domeniul sportiv. De asemenea, am semnat un protocol între Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul Dezvoltării de 110 milioane pentru partea de infrastructură sportivă în România. Dacă astăzi tăiem panglici la bazine de înot, stadioane, în Târgu Jiu, Craiova, chiar și în proiectele din București, Steaua, Rapid și Arcul de Triumf, se datorează acelui protocol, cu care eu, cel puțin, mă laud. 

"Nu putem să lăsăm România fără forță de muncă, fără noi."

Rep: Ungaria a decis că are câteva priorități în sport, polo, handbal, fotbal, dacă nu mă înșel. Investițiile și strategiile s-au concentrat pe aceste sporturi. În România, de ce nu există, la 30 de ani de la revoluție, o strategie coerentă în sport?

G.S: Asta ce însemna? Să începem un audit al sportului românesc la toate nivelele, un audit al stării de fapt al sportului, după care să îl transpunem în strategie și în modificare legislativă. De ce este nevoie de 100 de terenuri de fotbal, care este numărul feal de sportivi în cluburi și în federații, iar după aceea să vedem de ce este mai important un sport decât celălalt. Este foarte greu pentru mine sau chiar și pentru dumneavoastră, să spunem că atletismul este mai important decât natația. Pe ce ne bazăm? Atunci, aveam nevoie de cineva din afară, de o auditare a sportului, să ne spună de ce avem nevoie de șase sau șapte sporturi și nu de 71. Era de durată. După care trebuia votat în Parlamentul României și după aceea dus mai departe în Parlamentul European. Ăștia au fost și pașii pe care sportul din Ungaria i-au urmat. A spune că un sport este mai important decât celălalt intră în ajutor de stat. Este un proces destul de birocratic, de aproape doi ani, doi ani și ceva. A venit timpul să plec. Eu am început discuțiile în luna septembrie și în luna noiembrie Guvernul și-a dat demisia.

Rep: Din ce spuneți, trag concluzia că e lipsă de continuitate și lipsa constanței voinței politice.

G.S: Ne trebuie oameni foarte bine pregătiți și determinați. Să nu se mai poticnească în orgolii. Din păcate, toți tragem pe scuza noastră. Cred că nimeni nu își dorește cu adevărat să se întâmple ceva în domeniu. Este trist. Eu la un moment dat am făcut o afirmație destul de dureroasă, că ne învârtim într-un sisitem falimentar și că dacă nu încercăm să ieșim din sistemul ăsta (nu vom performa). Uitați-vă, se și vede.

Rep: La 30 de ani de la revoluție, dacă vă întreabă un copil ce ar fi mai bine pentru el, să rămână în țară sua să plece undeva în vest, ce i-ați spune? 

G:S: Eu și acum când călătoresc în străinătate și mă întâlnesc cu comunități de români, întotdeauna îi încurajez să se întoarcă înapoi acasă. Nu putem să lăsăm România fără forță de muncă, fără noi. Suntem parte din acaestă mare comunitate numită România. Pentru România merită să facem orice sacrificiu, să ne întoarcem acasă și împreună să muncim și să o punem pe harta lumii.