Viața între Est și Vest: "Am plecat cu nimic. O colegă româncă mi-a oferit sandvișul ei scuzându-se că e doar pâine. Eram străină, dar nu prea eram"

Sigrid Martin este medic stomatolog în București și a trăit între Est și Vest. Familia ei a plecat din țară în 1982, în Germania de Vest, pentru ca ea să revină apoi la facultate, la București. A avut statut de student străin, deși nu trecuse mult timp de când familia emigrase. Cum a fost așadar studenția din această postură? Cum a fost șocul vestului și apoi reîntâlnirea cu țara de origine? Răspunde Sigrid Martin, invitata lui Alex Olaru în cadrul campaniei RFI Ce am făcut în ultimii 30 de ani.

Sigrid Martin: Părinții mei au depus actele în 1965, iar pașapoartele fără cetățenie le-am primit abia în 1982, când am și părăsit România.

Reporter: Cum a fost plecarea propriu-zisă? Cum s-au întâmplat lucrurile și cât de repede s-au întâmplat?

S.M: Nu înțelegeam de ce trebuie să plecăm, de ce plecăm de undeva unde mie îmi era bine, ei protejându-mă și neexplicându-mi atunci, copil fiind, cât de greu le era să îmi creeze mie acea stare de bine.

Rep: Ce vârstă aveați?

S.M: 13 ani. Totul s-a întâmplat în mai 1982. Eram în clasa a VIII-a. Mă pregăteam pentru admiterea pentru treaptă. Tata a fost chemat la miliția din Reșița pentru a i se înmâna pașapoartele. A fost pus în fața faptului împlinit de a accepta să semneze că ar fi primit pașapoartele în februarie, când au fost eliberate, însă, în realitate, le-a primit cu o săptămână înainte să expire. Astfel, părinților mei, bunicii mele și mie ne-a rămas fix o săptămână în care să renunțăm la o viață. Tatăl meu, imediat ce a intrat în posesia pașapoartelor, a plecat la București. Mi-a povestit că a fost foarte emoționat pentru că a zburat  pentru prima dată în viața lui de la Timișoara la București. La ambasada Germaniei a primit pe loc vizele. În acea săptămână am avut extrem de mulți oameni în jurul nostru care ne-au ajutat. De exemplu, mie mi s-au încheiat mediile, am avut voie să dau tezele în avans ca să nu pierd anul școlar. Rudele, prietenii, toți ne-au ajutat. Aveam voie să luăm o anumită cantitate de bunuri personale în niște lăzi care au fost expediate cu un tren. NU era legat să iei cu tine acte. De exemplu, eu nu am un certificat de naștere original.

Rep: Care era atmosfera în casă la momentul în care ați primit vestea că puteți pleca din România?

S.M: Tatăl meu cu siguranță ar fi încercat să treacă fraudulos granița dacă nu am fi primit acele pașapoarte. Cum se știe, în multe cazuri, asemenea tentative se terminau extrem de trist. Faptul că am primit pașapoartele, că puteam pleca, pentru mama a însemnat că tatălui meu nu i se va întâmpla nimic. Cred că a liniștit-o mult. Pentru tatăl meu a fost momentul în care știa că de acum încolo se va putea exprima liber, că va putea spune ce gândește. Vedea un viitor pentru familia noastră.

Rep: Ce v-au spus că veți găsi acolo? Ce v-au promis că veți găsi acolo și că va urma să se întâmple?

S.M: Germania pentru mine era un fel de corn al abundenței. De acolo venea ciocolata, guma de mestecat. De acolo veneau blugii și toate lucrurile de care m-am bucurat în copilărie și de care nu am dus lipsă, dar pe care alții, poate că le-au cunoscut de abia după revoluție. Mi-au explicat că o dată plecați vom avea mult mai multe din acele bunătățuri. Nu au stat prea mult de vorbă cu mine. Asta este ceva ce le reproșez. Știu că este nedrept.

"Mai târziu mi-a povestit tatăl meu că s-a simțit extrem de jignit. El spera că ajungând în Germania să fie germanul sau neamțul care credea el că este. Și-a dat seamă că e străin." 

Rep: Țineți minte ziua în care ați plecat?

S.M: Da.

Rep: Care e prima amintire care vă vine în minte dacă vă raportați la acel moment?

S.M: Faptul că am zburat pentru prima dată. Am zburat de la Timișoara la Frankfurt. Știu că nu am fost emoționată. Am luat cu mine cele mai importante lucruri pe care le aveam sau pe care le putem lua în puținul bagaj la care aveam voie, la care aveam dreptul, colecția cu vederi cu actori, care costau 2 lei bucata, pe care o am încă. În aceeași gentuță am luat o sticlă de apă de colonie. Nu știu de ce am vrut să o iau cu mine, nu știu de ce am vrut să o iau. Nu foloseam parfum pe atunci. Dar știu că s-a spart, s-a vărsat  și s-au stricat câteva dintre vederi. Am fost extrem de decepționată. Nu aveam voie să luăm cu noi bijuterii. Nu avdeam voie să luăm cu noi bani. Aveam voie să luăm strict lucruri de uz personal. De la Frankfurt am fost preluați și duși cu un microbuz la Nurnberg. Când am ajus la așa zisul lagăr central din Nurnberg, ca un fel de bun venit, ni s-au dat de la periuță de dinți, pastă de dinți, toate cele necesare. Practic am plecat cu nimic.

Rep: Cum era Germania în afară de gumă de mestecat, blugi, ciocolată? Ce așteptați să găsiți acolo?

S.M: Prima trezire la realitate a fost la Frankfurt, fiind obișnuiți să vorbim și limba română sau mai mult limba română. Aeroportul din Frankfurt ne-a impresionat enorm, eram bulversați. De acolo a trebuit să ajungem la gară, tren, microbuz și nu ne descurcam. Eram pentru prima dată acolo cu toții. Nu știu care dintre noi a spus către altcineva ceva în limba română. Știu doar că am încurcat niște oameni pe un peron și ni s-au adresat într-un mod destul de injurios în limba italiană. Cred că au spus ceva de genul avanti, avanti. Mai târziu mi-a povestit tatăl meu că s-a simțit extrem de jignit. El spera că ajungând în Germania să fie germanul sau neamțul care credea el că este. Și-a dat seamă că e străin. Am ajuns la Nurnberg. Nurnberg însemna un fel de triaj. Dormeam în paturi suprapuse, într-o singură cameră cu tata, mama, bunica. Am primit primele acte. De acolo am putut să optăm pentru landul, pentru regiunea în care doeam să ajungem.Părinții mei au optat pentru o regiune în care aveam rude, Renania de Nord, Westfalia. Acolo exista un alt lagăr, în orasul Werl. Avantajul acestor lagăre era că puteai să îți pui la punct actele. Se făceau traduceri, legalizări, totul era gratuit. Te ajutau foarte mult. Primeai strictul necesar, primeai tot ce îți trebuia. Acolo condițiile erau deja mai bune. De acolo, noi, copiii, eram evaluați pentru a clarifica în ce clasă să fim înscriși sau pentru ce tip de școală suntem apți. De acolo am ajuns în orașul Oberhausen în care am și locuit mai târziu. Însemna libertate, trei programe de TV, primele oferte de job pentru tatăl meu. Pentru mama a însemnat că a putut să facă cursuri gratuite pentru utilizarea mașinii de scris, tot ce îi trebuia.

Rep: Cum era România văzută de la Oberhausen?

S.M: 1982 a însemnat că majoritatea celor care emigrau aveau o pregătire foarte bună. Erau foarte mulți medici, ingineri, arhitecți de origine română sau veniți din România care erau bine văzuți în Germania.

"Eram străină, dar nu prea eram. (...) Profesorii ne vedeau oarecum sub nivelul colegilor români"

Rep: Când și cum s-a produs revenirea în România?

S.M: Prima dată am venit în anul următor, în 1983, în primul rând ca să îmi revăd colegii. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg într-o excursie în Apuseni cu foștii mei colegi. Sunt cunoscută ca o mare iubitoare de Cella Serghi. În naivitatea mea am crezut că dacă vin la facultate în București, voi cunoaște acel București descris de ea și de Cezar Petrescu, de Camil Petrescu, de Mihail Sebastian. Părinții mei nu au putut să înțeleagă. Am făcut o înțelegere. Eu am putut să vin în România, în schimb fac facultatea pe care o văd ei ca fiind potrivită pentru mine. Astfel, în 1987 am devenit studentă străină la Facultatea de Medicină din București. 


Image source: 
sigrid martin

Rep: Nu e ciudat? Erați străină, dar nu prea erați.

S.M: Eram străină, dar nu prea eram. La fel ca și mine erau mulți alții. Eram foarte mulți născuți în România și ai căror părinți emigraseră, nu neapărat în Germania, dar și în Statele Unite, în Israel, în Australia. Am avut foarte mulți colegi născuți în România și toți aveam statut de student străin. Statutul de student străin însemna că trebuia să plătim taxe de școlarizare. Beneficiul era că în cazul în care se îmntâmpla ceva aveam acel pașaport în care scria că suntem cetățenii țărilor din care venim și puteam pleca oricând. Pe de o parte eram egali cu colegii noștri. Pe de altă parte, anii petrecuți în alte țări însemnau, parțial, o pregătire mai puțin bună decât cea a colegilor. Profesorii ne vedeau oarecum sub nivelul colegilor români. Existau și animozități pentru că numărul de studenți români era clar stipulat. Dar orice student român care se pregătea ani de zile și dădea de mai multe ori admitere și nu reușea la admitere vedea că un student străin vine și pur și simplu credea că îi ia locul. Nu îi lua locul, dar crea o frustrare. Am în continuare prietene care au dat de trei, patru ori admitere sau chiar de mai multe ori până să reușească să studieze ceea ce își doreau. În primul an am fost studentă la medicină generală, după aceea m-am transferat la stomatologie, dându-mi seama că asta mi se potrivește cu adevărat. Cred că m-am trezit la realitate când, într-o zi, eu în relaxarea mea, mergând la facultate, unde am avut curs de anatomie și eu, frumos, stând pe lângă cadavru, foarte relaxată, am spus că mi-e foame, dar era un moft, cu siguranță nu mi-era foame. O colegă româncă mi-a oferit sandwich-ul ei scuzându-se că e doar pâine, că nu are nimic pe el. Erau doar două felii de pâine. Atunci am înțeles ce înseamnă. Cred că realitatea a început să devină puțin mai vizibilă și să înțeleg mai bine ce se întâmplă. Nu regret niciun moment că am fost în România în perioada aceea, dar recunosc că aveam avantajul de a pleca și de a veni oricând. Noi, colegii străini, dra și români, oficial nu aveam voie să interacționăm dacă nu eram din aceeași grupă. De exemplu, de multe ori, mergând pe stradă, eram opriți de miliție și ne controlau carnetele de student ca să poată să vadă dacă suntem din aceeași grupă sau de ce interacționăm.

Rep: Vă păsa cu adevărat sau era ceva palpitant?

S.M: Pentru unii era palpitant. Nu știu dacă ne păsa cu adevărat pentru că nu înțelegeam. Am încercat să îmi exprim părerea. La foarte scurt timp după aceea, la două, trei zile, dimineața când ieșeam din clădire pentru a mă duce la cursuri am fost întâmpinată de doi milițieni care m-au dus la o secție de poliție. Am fost interogată mai multe ore. Mi s-a explicat foarte clar că se știe totul despre mine. Într-adevăr, detaliile pe care mi le-au dat m-au trezit cumva la realitate. Într-adevăr, știau cele mai intime lucruri. MI s-a explicat foarte clar că mai am rude în România, că mai am bunici în România și dacă doresc ca acestora să le meargă bine, atunci eu să mă comport în anumite limite. Pentru a putea fi mai bine controlați, noi cei care veneam din vest și care infectam tineretul român cu viziunile noastre capitaliste, eram obligați să locuim oficial în cămine. Desigur că fiind tineri aveam relații care însemnau și să nu petrecem toate nopțile în cămin. Pentru a ne obliga să rămânem în limitele propuse sau în limitele impuse se întâmpla să trebuiască să mergem la miliție, să promitem că nu mai facem, să dăm declarații. S-a întâmplat și colegilor mei, În primăvara lui 1988, dacă nu mă înșel, lângă actualul hotel Radisson, pe atunci hotelul București era o clădire neterminată, care în foarte scurt timp a fost pusă la punct pentru cei care veneau din celelalte zone ale țării să participe la congres. Țin minte că la parterul acelei clădiri a apărut peste noapte o pseudo alimentară în care, pentru prima și singura dată înainte de revoluție, se puteau cumpăra niște chestii preambalate care conțineau conțineau câte două roșii și o bucată de brânză roquefort. Costa 125 de lei chestia aia. Și nu era la shop, ci la liber. Probabil că era gândit și pentru presa străină. În fine, nu am înțeles. Dar atunci am brânză roquefort cu roșii și era iarnă. 

Rep: Decembrie 1989.

S.M: Când se apropiau vacanțele, noi, studenții străini, doream, bineînțeles, să mergem acasă. Am urmărit revoluția la televizor. Parțial am vorbit la telefon cu rudele care au fost în piață la Timișoara, în față la operă, care au scăpat ca prin urechile acului. Mai târziu, am venit cu primul avion cu care s-a putut zbura în spre România. Am venit cu ajutoare, cu medicamente. Imediat după revelion, destul revelion, destul de curând în ianuarie, mai repede decât trebuia să venim, decât ne propusesem. Nu ne închipuiam. Era de neînțeles. Șocul a  fost major pentru mine personal pentru că au murit colegi și prieteni. Colegi arabi care au fost  confundfați cu așa zișii teroriști au fot împușcați în tren spre Iași, au fost împușcați și în Regie în fața căminelor. Mi-am pierdut câțiva colegi. Aceea a fost revoluția mea. Până la mineriade am fost în Piața Revoluției apropae seară de seară. A fost un an nebun la facultate. Au fost foarte multe schimbări. Am fost extrem de decepționată de apariția partidelor de stânga, a FSN. Nu înțelegeam cum după atâta chin (au rezistat). Nu înțelegeam ce se întâmplă. Am fost tot mai decepționată, astfel încât în 1992, când am terminat facultatea și am plecat, cumva îmi părea să las asta în urmă. Imediat în 1990 era să pierd un foarte bun prieten, orgolis, la fel ca și mine de altfel, pentru că eu, într-o discuție, mi-am permis să spun că România nu va ajunge Germania din urmă nici în 30 de ani, motiv pentru care el fiind foate patriot și foarte român nu a mai vorbim foarte multă vreme cu mine. Prietenia noastră și-a regăsit făgașul și cred că au trecut 20 de ani până să recunoască că am avut atunci dreptate. Chiar dacă am plecat din nou acasă în Germania, unde am, și lucrat 15 ani, veneam cât de des puteam în România. Între timp aveam foarte buni prieteni în România. România însemna pentru mine, în afară de prieteni, de țara propriu-zisă, care îmi este extrem de dragă, viață socială, teatre, concerte. Indiferent de cât de frumoasă este Germania sau cel puțin în zona în care locuiesc eu acolo, ea nu îmi oferă acea viață culturală pe care am avut-o și pe care o am în București. Atunci, încercam să vin în București. În București însemna pentru mine matineu și seara la teatru și a doua zi iarăși matineu și seara la teatru. M-am întors acum 12 ani cunoscându-mi soțul, pe tatăl fiicei mele. 

Rep: Ce am făcut în ultimii 30 de ani?

S.M: Mă întristează că în continuare pleacă foarte mulți. Fac o paranteză. Sunt medic stomatolog și lucrez în această meserie aici, în București. Am pacienții pe care îi merit, pacienți foarte faini, cum spunem noi, bănățenii, care datorită situației pleacă. Sunt oameni foparte bine pregătiți. Pleacă în țări în care sunt extrem de bine plătiți. Pleacă cu familiile. Le merge bine unde pleacă și își dau seama că nu pot trăi aici, dar nici nu își găsesc altundeva locul potrivit. Mă întristează că România nu le poate oferi ceea ce merită.