Experiența mea: pacient pentru o zi în spitalul cu cele mai multe șpăgi

spital.jpg

Image source: 
pixabay.com

Când soția mi-a zis că își va face intervenția chirurgicală la Spitalul Universitar, primul lucru care mi-a venit în cap a fost ”topul rușinii”, publicat recent de Anti-Bribery Synergy, în care Spitalul Universitar de Urgență București se situează pe primul loc, cu cele mai multe solicitări de mită din partea personalului medical. După 7 ore petrecute în acest spital, am rămas cu o concluzie pozitivă - nimeni nu ne-a cerut bani, atenții, flori, bomboane etc -, dar și cu (mult prea) multe impresii negative.

Alarma sună la 6 fix. Ne trezim rapid, fără cele 3-4 snooze-uri obișnuite. E o zi pe care am amânat-o suficient și de care vrem să scăpăm cât mai repede. În mod normal, o intervenție de îndepărtare a unui polip endometrial durează vreo 15 minute, dacă nu apar complicații. ”Dacă ajungem la 7.30 la spital, așa cum ne-a spus medicul ginecolog, probabil că pe la 9-10 suntem acasă”, îi spun soției încercând să o liniștesc.

Duș, cafea, pisici. La 7.05 suntem în mașină. Pe la și 20 parcam deja pe strada doctor Leonte Anastasievici, care trece chiar prin fața intrării ”Urgențe” a Spitalului Universitar.

Bossule, ne cinstești și pe noi cu o cafea?” Comitetul de primire din parcarea celui mai mare spital din România ne întâmpină călduros. Cine spune că românul nu e muncitor nu i-a văzut pe baieții aștia în trening, cu ochii umflați de somn la 7.00 dimineața, gata să te ajute să parchezi în locul pe care îl administrează cu sârg mai pe oriunde în centrul minunatei Capitale. Înghit cuvintele care se zbat să evadeze și-i arunc un ”poate la întoarcere”. A mers! Ne îndreptăm către spital.

La 7.25 intrăm în zona ”Ambulatoriu”. Zeci de pacienți, brancardieri, asistenți și medici zumzăie deja pe holurile înguste. De la Recepție aflăm că medicul pe care îl căutăm nu are cabinet propriu-zis în spital. Îl găsiți la etajul 4 sau la 5, ne spune doamna de la ghișeu. Trecem apoi pe lângă tejgheaua ”Internări”, unde nu știam că urmează să ne petrecem ulterior aproape o oră din viață, apoi renunțăm rapid la ideea de a prinde un loc în lifturile supraaglomerate și pornim pe scări.

Urmează vreo 30 de minute de așteptare la etajul 4, secția Ginecologie a Spitalului Universitar. Medicul nu răspunde nici la telefon, nici la mesaj. Un rezident ne spune că el nu știe unde îi sunt colegii, el e medic, nu e ”de la pază”. Ok... După încă 2-3 ridicări din umeri, o asistentă elucidează misterul: ”medicul pe care îl așteptați probabil e încă în sala de operație; domnul doctor a fost de gardă”.

Precum în filmele cu detectivi, îi propun soției să ne separăm: eu ma duc la etajul 5, ea rămâne la 4. Zis și făcut. După vreo 25 de minute, ne plictisim și ne decidem să îl așteptăm la etajul 5, în fața unei mici săli de curs, unde aflăm că medicii se strâng zilnic după ora 8.00. Pe la 8.30, medicul apare la etajul 5! Victorie! Soția o zbughește după el, simțind parcă o șansă unică, și reușește să îl prindă chiar înainte să dispară în spatele unei uși de termopan. ”Sunt cutare, știți, mi-ați spus să vin la 7.30, pentru intervenția chirurgicală... Răspuns: ”De ce nu ați stat la 4? Un coleg v-a cautat să vă facă internarea. Mergeți, vă rog, la 4.” Ne conformăm buimăciți.

Peste vreo încă 15 minute, apare un rezident care ne completează rapid un formular, îl ”oficializează” cu parafa medicului nostru și ne spune că trebuie să mergem la parter pentru formalitățile de internare.

E aproape ora 9. Nu am rezolvat mai nimic și reușim cu greu să menținem un oarece entuziasm. La parter, ne așezăm cuminți la una din cozile unde pacienții se înghesuie să își depună actele pentru internare: solicitarea medicului specialist, trimiterea de la medicul de familie, cardul de sănătate și buletinul. Minutele trec greu, rândul avansează și mai greu. Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci de minute. ”De ce nu or avea oamenii ăștia sistem cu bon de ordine?” mă întreabă soția care oscilează între nervi și disperare. După aproape o oră, care îmi pare cât vreo 3, ajungem la ghișeu. Picioarele mă dor deja mai rău decât după meciul de fotbal din fiecare joi. În cam 5 minute ni se fac formalitățile. ”Mergeți acum să luați printul de la celălalt ghișeu, noi nu avem imprimantă. Nu stați la coadă! Luați foaia și reveniți să vi le capsez pe toate”. Ne uităm precum Stan și Bran unul la celălalt și mergem la ghișeul alăturat. ”Nu vă mai băgați în față!” ne întâmpină un octogenar furios. ”Știți, am venit să luăm printul. Nu au imprimantă dincolo...”. ”Așa au mai zis vreo 10 înaintea dumneavoastră. Vă băgați în față!”.

Scăpăm cu viață și cu demnitatea puțin șifonată și revenim la etajul 4. Pe la 10.15, medicul rezident ”care nu e de la pază” - sau unul care seamănă cu el - apare și strigă arătând cu degetul înspre o ușă de lemn: ”Cine este la doctorul X să aștepte acolo!”. Soția mea pierde startul și ajunge abia a 4-a, adică ultima, lângă ușa indicată de rezidentul ne-paznic. Schimbăm câteva priviri, după care scoatem kalașnicoavele și ciuruim la întâmplare. Revin la realitate și îi spun că... mai avem puțin.

Soției mele îi vine rândul pe la 11.05. Intră în sală însoțită de medic și de un rezident. La 11.35 ma sună. ”Gata, s-a terminat. Sunt amețită. Vreau apă.”

Alerg pe hol înspre ea încă nervos, dar fericit că e bine. Au trecut aproape 4 ore de la intrarea pe poarta spitalului.