Scriitoarea Carmen Firan: America şi umbra neliniştitoare a lui Donald Trump

f.jpg

Scriitoarea Carmen Firan
Image source: 
credit foto: levurelittéraire

În Statele Unite se profilează tot mai clar la orizont un duel final Donald Trump - Hillary Clinton la alegerile prezidenţiale. Miliardarul american începe de altfel să adopte atitudini "prezidenţiale", deşi legitimitatea sa politică, după cum scrie cotidianul Le Monde, rămîne mai mult decît incertă. Donald Trump este sursa unei îngrijorări care are motive să devină planetară, mai ales dacă ţinem cont de ideile sale în materie de politică externă. Este ceea ce constată scriitoarea şi jurnalista Carmen Firan, stabilită de peste două decenii la New York.

Vă propunem să ascultaţi interviul pe care Carmen Firan l-a acordat RFI-ului la microfonul lui Matei Visniec.

Publicăm deasemenea pe site-ul nostru o tabletă de scriitor semnată de Carmen Firan despre atmosfera electorală din America şi despre viaţa de zi cu zi într-un tipic cartier new-yorkez unde multiculturalismul reprezintă însăşi "cultura" Americii.   

           

Carmen Firan - Lumea e a lor...

            Îmi beau cafeaua de dimineață. Primăvara stă după colț, încă timidă. Vrăbiile însă au înnebunit. Nu mai au răbdare și se aruncă prin crengile goale ale copacilor strigându-se unele pe altele. Sunt cele mai rezistente și mai adaptabile păsări, ajunse în America odată cu primele corăbii de emigranți. E Sabat și vecinii din dreapta, buharini veniți din Uzbekistan, pornesc spre sinagogă înfășurați în paltoane lungi negre. Bărbatul în față, femeia după el.

            Pakistanezii de vis-à-vis pleacă și ei, altfel înfășurați, spre moschee. Bărbatul în față, femeia după el. Tinerii israelieni  de peste drum nu se duc niciunde, dau o petrecere și din nou vom simți miros de marihuana spre seară și vom pretinde că un sconcs s-a rătăcit în cartier.

            Chinezii de lângă casa lor au sărbătorit cu ceva timp în urmă Anul nou care ne-a adus o Maimuță conflictuală ce ne va încerca destinul în 2016 prin acțiuni imprevizibile și incendiare, sau cel puțin așa se spune. Ferestrele lor sunt mereu închise, nu transpiră nimic în afară. Soția, originară din Hong Kong, poartă umbreluță vara să se ferească de soare. Nu i-am văzut până acum fața. Pe soț nu-l vezi niciodată; e patronul unui restaurant japonez din Manhattan. Da, japonez. Pleacă dimineața foarte devreme și se întoarce noaptea foarte târziu. Aș putea spune că sunt niște vecini buni și tăcuți. Aproape invizibili.

            Vecina din stânga, o nemțoaică măritată cu un armean, mătură curtea cu mișcări viguroase mormâind împotriva lipsei de disciplină a copiilor din casa alăturată care scuipă pe jos gumă de mestecat și aruncă celofanul de la bomboane în tufele de azalee. Dacă îi dai bună ziua, îți va răspunde că Europa se duce pe apa sâmbetei și tot pe apa aceea speră să se ducă și madam Merkel cu refugiații ei cu tot.

            O poloneză înaltă și blondă care face curățenie la o familie de ruși are zi liberă; își ia bicicleta și gonește spre Forest park.

            Ca niște buni romano-catolici, maghiarii din colțul străzii pleacă la slujba de seară. Bărbatul în față, femeia după el. Ungurul, drept și mândru, poartă o șapcă verde ca a lui Trump pe care îl și susține în alegeri. Doi mexicani le repară acoperișul pe o muzică de samba care iese din celularul atârnat la cureaua unui dintre ei.. Patronul firmei care i-a angajat e albanez. El are licență de constructor, în timp ce mexicanii muncesc la negru; sunt dintre acei emigranți ilegali care vor fi aruncați peste zidul pe care Trump vrea să-l construiască, înapoi în sărăcia lor din Mexic.

            La colțul celălalt al străzii  locuiește o familie de doctori indieni. Când treci prin fața casei lor miroase a curry; o pisică dormitează pe trepte; în driveway, un Mercedes alb ultimul model, iar în grădină un shrine (templu mic) de piatră să alunge spiritele rele.

            În curând vom avea un nou vecin, un scriitor născut în România care se relochează din Munții Ozark ai Arkansasului, în cartierul nostru etnic în care aromele Orientului se amestecă bine în atmofera Est-Europeană. I-am promis ciorbă de burtă cu ginger și varză călită în lapte de cocos. Doar mititeii vor fi ca la mama acasă. Și țuica de Bistrița, un fel de moonshine pe care îl fac noaptea la lumina lunii locuitorii din Arkansas. Spre împăcarea tututor nostalgiilor.

            Singurii americani născuți aici sunt un bărbat supraponderal căsătorit cu o croată care are o galerie în Soho și un agent de bursă, nici afemeiat, nici gay, un singuratec care de câte ori îl întâlnești îți evită privirea; ciudat, insomniac și anxios, după spusele filipinezei care o dată pe lună îi face curățenie; tot ea se mai duce și la familia de diplomați indonezieni care au închiriat etajul casei unui afacerist grec; la parter stă un profesor turc venit la Universitatea New York în schimburile academice.

            Trăim bine așa amestecați. Fiecare cu accentul lui, cu obiceiurile și nostalgiile lui. Aceiași grădinari columbieni ne taie săptămânal gazonul. Avem acealași poștaș, un negru din Tahiti, care trece de la casă la casă în pas de dans, cu  firele Ipodului în urechi; nu aude nimic din ce-i spui dar zâmbește prietenos dând afirmativ din cap.

            O stradă a națiunilor unite, cum sunt multe în majoritatea orașelor mari de pe coastele Americii sau din marile metropole ale lumii. Nu neapărat globalizarea ne-a adus împreună. Unii s-au refugiat din societăți totalitare, alții din cauza persecuțiilor religioase din țările lor natale; unii au venit din rațiuni economice sau profesionale, alții prin simplă alegere, toți sperând într-o viață mai bună și asumându-și primul amendament al Constituției, acela de a-și urmări fericirea; unii și-au riscat viața emigrând, au părăsit tot, au luat-o de la zero și s-au reinventat în țara de adopție, alții au stat în lagăre de refugiați până să primească viza de intrare, au trecut prin sacrificii și traume.

            New Yorkul nu ar avea atâta intensitate și dinamică fără emigranții care i-au infuzat energie și diversitate tonică. Toleranța a fost măsura aventurii și de acceptare, și de adaptare, în cazanul clocotitor al orașului în care fiecare a aruncat mirodenii și condimente, speranțe și iluzii, minți strălucite, talente și idei. Și muncă. Multă muncă.

            Suntem o națiune de emigranți, afirmă cu mândrie politicieni și lideri în diverse discursuri, pentru a câștiga capital electoral ori simpatie. America a știut să stimuleze și să atragă valori din toată lumea, le-a răsplătit și onorat, iar ele au dat în schimb devotament și prestigiu țării de adopție. Există însă și o altă față a fenomenului emigrației. Cea ilegală, ea însăși cu mai multe fețe. Mexicani care trec granița și muncesc temporar la negru, umili, cu capul în pământ, acceptând orice pentru a putea trimite un cec familiilor de acasă, numeroase și fără speranță. Ei culeg recolta în California, lucrează în construcții ori spală vase în restaurante, păzesc mărfurile supermaketurilor peste noapte, cară lăzi, descarcă saci, far orice pentru bani foarte puțini; îngrijitoare și doici din Caraibe sau America latină, harnice și modeste, niște umbre care se mișcă discret prin casele bogaților fără să le golească buzunarul; tineri plecați din  disperare și care ar trece orice graniță riscându-și viața și care acceptă orice slujbă, cât de prost plătită și fără nicio protecție, pe care niciun american nu o mai face demult. Unii plătesc impozite pe venit, sperând într-o lege a emigrației care să le legifereze statutul.

            Dacă va fi ales președinte, Trump promite însă că va expulza peste 11 milioane de emigranți, va ridica un zid mare, de netrecut, la frontiera cu Mexicul și va accepta în țară doar emigranți excepționali capabili să absolve universități ca Harvard, Yale și Princepton... Până acum nu a spus dacă va trebui să fie și blonzi cu ochi albaștri, dar campania electorală nu s-a încheiat încă.  Un alt zid, frumos, va ridica Trump și la granița cu Canada pentru care canadienii vor trebui sp plătească. Alți candidați nu suflă o vorbă despre cum vor rezolva problema emigrației ilegale pentru a nu-și confrunta electoratul cu un subiect controversat. În state ca Arizona, Texas sau New Mexico subiectul e și mai sensibil. Emigrația ilegală mai înseamnă și trafic de droguri, violență și infracțiuni, pe care guvernul le ține cât poate sub control, dar care creează, de înțeles, frică și resentimente în populație.

            Îmi beau cafeaua de dimineață și mă întreb câți dintre noi, emigranți veniți mai demult sau mai de curând, mai avem înțelegere și compasiune pentru cei care își părăsesc casa și țara natală pentru a scăpa de teroare, de războaie și foame.

            În 2015, un milion o sută de mii de refugiați au ajuns în Germania. Europa a fost invadată de cel mai mare val de refugiați de după cel de-al doilea Război Mondial. Unii vorbesc de un scenariu, al asaltului organizat și încercării de musulmanizare tacită a civilizației vestice. Argumentele nu sunt puține. Între refugiații de război, oameni amărâți ale căror case și vieți au fost distruse de bombardamentele din Siria și Irak, s-au infiltrat fundamentaliști islamici, agenți ISIS, impostori și criminali. În multe orașe din  Europa, după entuziamul de început, au apărut demonstrații ale extremei drepte împotriva emigranților, dar și mișcări ale emigranților furioși, prinși în altă capcană a neputinței în țările adoptive, împotriva băștinașilor. Conflictele se amplifică de la o zi la alta. Bărcile cu refugiați continuă să ancoreze pe țărmul Turciei și Greciei. Alți nefericiți din Africa profită de ocazie și fug și ei din sărăcia lor spre țărmurile Europei. Simpatia pentru fugari și exilați e tot mai subțire, mila pentru suferința lor pălește, fiecare vrea să-și consolideze și să-și păzească locul obținut cu greu. Vechii emigranți din America sau Europa se întorc împotriva noilor emigranți, cer închiderea granițelor și expulzarea indezirabililor.

             Trump conduce în cursa electorală. Frica e folosită ca armă politică. Deplânge faptul că America nu mai e respectată în lume pentru că nu mai e temută. Respectul și autoritatea sunt inevitabil legate în mintea unora de înarmare până în dinți, întreținerea și deschiderea altor teatre de război, intimidare și exersarea rolului de jandarm universal. Pe de altă parte, în America peste 30 de mii de americani mor anual împușcați, cam jumătate din cât au fost uciși în toți anii războiului din Vietnam! Victimele nu sunt făcute de teroroști, ci de dezechilibrați psihic, furioși, membri ai gangurilor americane care se împușcă între ei, deși vremea Vestului sălbatec a trecut de mult. Uniunea europeană trăiește și ea în frică, amenințată de atacuri teroriste și de stafia dezintegrării...Frica este capitalizată politic, iar mișcările extremiste câștigă teren. Așa se face că Trump e tot mai triumfător pe măsură ce amenințările se acutizează.

             Odată cu tragedia care a lovit capitala politică a Europei, a crescut în sondaje. Tot mai mulți își doresc o mână de fier și măsuri radicale de securizarea a granițelor. Europa reintroduce controalele la frontierele țărilor din spațiul Schengen, alte țări își închid granițele de teama refugiaților. Pe strada mea primăvara e blândă. Deocamdată, îmi șuieră un simpatizant trumpist. Există însă cartiere în Paris, Bruxelles și în alte orașe europene în care emigrația musulmană și-a creat enclave etnice segregate în care nici poliția locală nu îndrăznește să intre. Oameni disperați și agresivi și-au schimbat sărăcia de acasă cu alta în țările unde au emigrat. Tineri furioși, fără viitor, sunt gata să se înregimenteze în orice mișcare extremistă pentru a-și răzbuna lipsa de șanse. Cuvinte ca adaptare ori armonie sunt lipsite de sens pe fondul sărăciei și prăpăstiei culturale care îi desparte pe refugiați de cei care i-au primit sau acceptat în țările lor. Soluția nu pare să fie însă nici în pumnul de fier, nici în toleranța idealizată.  Frică, ură, răzbunare, terorism - sunt cuvinte cu încărcătură tot mai grea de-o parte și de-a alta a zidurilor și gardurilor de sârmă ghimpată. Se proiectează vremuri periculoase.  Manipularea celor înfometați sau disperați poate crea monștri. Lideri politici, fanatici religioși, simpatizanți înfierbântați ideologic își suflecă mânecile gata de atac.

            Eu îmi beau cafeau de dimineață și mă gândesc că lumea nu ne aparține. Nu doar din cauza consecințelor tensiunilor și conflictelor mondiale, nici din cauza  potențialei invazii a străinilor. Nu ne mai aparține, pentru că noi ne înstrăinăm. Unii de alții, și de noi înșine. Trăim într-o lume rece. Tehnică, eficientă, rapace, și tot mai străină  comunicării, atingerii, compasiunii. O lume în care individualitatea tinde să înghită spiritul cald al comunității. O lume cu discrepanțe uriașe, în care lăcomia și dictatura banului îngenunchează și distrug generații.  Ne clătinăm, nimic nu va mai fi ca înainte, propovăduiesc scepticii.  Să tragem storurile. Să ne asundem în spatele ferestrelor. Dar cea mai mare nenorocire dintre toate sunt războaiele și terorismul. Cine ne poate feri de ele?

            Pe strada mea e liniște. Vecinii pleacă la servici, se întorc de la servici, parchează mașina și se închid în casă. Acolo tot felul de ecrane, tablete, telefoane, i poduri, ipaduri, gadgeturi le țin de urât. Liniște. Se aud doar păsările care își caută perechea. Lumea e a lor...

    

 
Interviu cu scriitoarea Carmen Firan