“Un Taco Bell la Havana poate să democratizeze, miraculos, insula?” Analiza unui american de origine cubaneză

triay.jpg

Victor Triay

Profesor de istorie la Universitatea Middlesex din statul Connecticut, Victor Triay este autorul unor texte de referinţă despre istoria recentă a ţării părinţilor săi, Cuba. În 1999 el a publicat  FUGIND DE CASTRO:  Operaţiunea Pedro Pan, despre exfiltrarea, de către o filieră a rezistenţei cubaneze a 14.000 de copii din insula comunistă, cel mai mare exod de minori din istoria emisferei vestice. Doi ani mai târziu îi apare GOLFUL PORCILOR:  Istoria Orală a Brigăzii 2506,  pentru care a fost răsplătit, de către Asociaţia Istoricilor Floridieni, cu premiul Samuel Proctor. Începând din 2013, profesorul Triay tratează în ficţiune acelaşi subiect obsedant, tentativă eşuată de a restabili libertatea în Cuba, cu CICLUL NEÎNTRERUPT, din care au apărut până acum trei volume.

Brigada 2506 a fost "Brigada Asalt" , vârful de lance al unui complex program de subminare şi în ultimă instanţă răsturnare a regimului comunist de la Havana. Antrenaţi de către serviciile clandestine americane cu precădere în Guatemala, 1.297 de membri ai Brigăzii au ajuns la ţărm, pe plaja Giron, aproximativ 114 s-au înecat sau a fost ucişi în luptă, restul au fost capturaţi, judecaţi şi aruncaţi în puşcării. Au fost răscumparaţi şi eliberaţi pe 23 decembrie 1962. Şase zile mai târziu, într-un act de suprem cinism, preşedintele Kennedy îi întâmpină la întoarcere, într-o ceremonie organizată pe un mare stadion din Miami.

 

V. Triay: Planul iniţial al invaziei a fost de tip Anzio, în al doilea război mondial, adică un cap de pod, un colţ al Cubei eliberat, trecut sub controlul forţelor pro-democratice şi ţinut - lucru relativ uşor de realizat atunci - pentru a permite instalarea unui guvern democratic, cu un prim-ministru, care se întâmpla să fie întiul şef de guvern al lui Castro, care să se declare autoritate legitimă pe timp de război. Toate acestea au fost sacrificate. Forţele aeriene ale Brigăzii, staţionate în Nicaragua, -- nu vorbesc de aviaţia sau elemente aero-navale americane-- ar fi urmat să execute trei zile de atacuri neîntrerupte care să scoată din joc aviaţia lui Castro, compusă atunci dintr-un pumn de aparate.  Portavioane americane erau în zonă, gata să intervină în caz că vreun avion castrist scapă. Asta era promisiunea, asta era impresia cu care membrii Brigăzii porniseră la luptă. Kennedy însă nu vroia să arate mâna Americii, dorea în orice caz să poată spune că invazia este opera cubanezilor, independent, fără nici un sprijin american. Cazul ajunge la Naţiunile Unite, unde iese mare tărăboi, sovieticii jurând caă sar în ajutorul Havanei, ambasadorul american Adlai Stevenson pretinzând, pentru că aşa i  se spusese, că SUA n-au nimic de-a face cu invazia. Administraţia Kennedy panichează. 64 de raiduri programate pentru cele două zile premergătoare invaziei sunt reduse la opt în prima zi, după care urmează 48 de ore în care nu se întâmplă nimic.Vin zorii invaziei, 17 aprilie. Piloţii cubanezi aşteaptă, frustraţi, enervaţi de toate anulările, dar cu speranţa intactă că vor putea da, în ultima clipă, lovitura de graţie aviaţiei cubaneze. Sunt în carlingi, cu muniţia încărcată, încrezători, încolonaţi pentru decolare, când vine ordinul de la Washington ca şi raidurile de pe 17 să fie anulate. Sfârşitul războiului.

 

Reporter: Acel sfârşit n-a încetat să fie subiect de speculaţie. Au apărut deformări, mistere, mituri. Care ar fi unele dintre aceste mituri?

 

V. Triay: Cel mai mare a fost, poate, rolul jucat de preşedintele Kennedy, deciziile sale, schimbările de plan, anulările raidurilor aeriene de care depindea succesul operaţiunii.  Alte mituri se referă la participanţi. Sunt înfăţişaţi ca nişte gherile diabolice, antrenate de CIA. Adevărul este că liderii exilului cubanez, aflaţi tehnic la conducerea invaziei şi a Brigăzii, aveau toţi un lung trecut democratic. Majoritatea fuseseră în favoarea  răsturnării dictatorului Batista. Unii erau chiar membri ai primului guvern castrist, care s-au simţit trădaţi când Castro s-a declarat comunist. Soldaţii de rând au fost şi ei nişte democraţi, care încercau să reînvie adevăratul spirit al Revoluţiei, restabilirea democraţiei. Un alt mit este marea victorie pe care Castro ar fi repurtat-o asupra unei invazii americane. Aşa a înfăţişat lucrurile propaganda oficială. A fost vorba, în realitate,  de vreo 1.200 de oameni, 9% dintre ei fără nici o experienţă militară, ajunşi pe o plajă cu muniţii pentru o singură zi dar care au rezistat trei zile în faţa unei armate de zeci de mii. Impresuraţi de duşman, trădaţi, abandonaţi când vasele de aprovizionare au trebuit să se întoarcă în derută, sub barajul unei forţe superioare, au ţinut piept cu eroism, luptând, lucru extrem de important, pentru democraţie, pentru revenirea la Constituţia din 1940.

 

Reporter: Este aceasta, o axă esenţială a demersului dvs. profesional, de a nuanţa imaginea pe care o avem despre evenimentele cruciale din aprilie 1961, de a-i reabilita într-un sens pe participanţi, de a le releva idealismul democratic. Supravietuiţorii Brigăzii 2506 au format, la Miami, o Asociaţie a Veteranilor, extrem de implicată politic. Cei mai tineri dintre veterani au astăzi în jur de 75 de ani. Pentru mulţi dintre ei,  reorientarea decisă de Barack Obama ar putea fi ultimul eveniment major al unei complicate istorii. Cum este percepută noua politică înlăuntrul organizaţiei?

 

V. Triay: Unul dintre lideri a spus că această nouă politică este a doua trădare, prima fiind cea de la 17 aprilie 1961. Noua eră a bunelor sentimente, ca să spun aşa, deschiderile de ambasade, toate acestea sunt dureroase pentru ei. Există multă frustrare că SUA au stat la masă, amical, cu acei indivizi. Reproşul cel mai des auzit,  este că li s-a oferit comuniştilor  o recompensă  în schimbul unor platitudini calpe, a unor promisiuni despre care toată lumea ştie că nu vor fi respectate.

 

Reporter: Dvs. ce credeţi? V-aţi consacrat adevărului istoric, plasând cum se cuvine Cuba, relaţia americano-cubaneză în centrul istoriei Războiului Rece, al unei lupte neîncetate, neterminate, între libertate şi totalitarism. Ce vesteşte reluarea relaţiilor diplomatice?  Este ea o mişcare de maestru care va duce la victoria pentru care a luptat Brigada 2506?

 

V. Triay: Eram deunăzi la casieria unei alimentare din Miami. Văd editia speciala a unei reviste, nu mai ştiu care, având pe coperta titlul O CUBĂ NOUĂ.  M-am gândit: Cuba nouă? Nu-i nici o Cuba noua, Cuba e cea veche,  noi sunt doar relaţiile diplomatice cu ea.  Raul Castro a spus deschis că nu  va schimba nimic, ceea ce face noua orientare politică şi mai derutantă. Ce se petrece? De ce o facem? Îşi dau seama cei din Washington cu cine au de-a face? Înţeleg ei bine guvernul de la Havana? Cred cu adevărat că vor putea influenţa pe cale diplomatică ce se întâmplă acolo? Regimul e mult mai puternic decât îşi închipuie Washington-ul, mai stăpân pe situaţie decât se crede. Cuba nu-i Europa de Est. Dacă ţelul  este să aduci democraţie pe insulă, nu-mi dau seama care-i planul, nu văd justificarea, în afara poate de nişte speranţe vagi că un Taco Bell la Havana poate să democratizeze, miraculos, insula. Nu cred că aşa ceva este posibil, în special dacă ne gândim că mari puteri globale sunt implicate în Cuba de zeci de ani, fără absolut nici un efect în această privinţă.

 
Victor Triay intervievat de Radu Tudor