Căderea URSS și „perestroika africană”

urss_africa.png

Portretele lui Lenin (stânga) și José Eduardo dos Santos, fost președinte al țării (dreapta) pe un zid din Angola, noiembrie 2010
Sursa imaginii: 
© Corbis via Getty Images - Eric Lafforgue/Art in All of Us via rfi.fr

În urmă cu treizeci de ani, în decembrie 1991, Uniunea Sovietică se dizolva prin demisia ultimului său președinte, Mihail Gorbaciov. Unda de șoc provocată de disparițiea superputerii comuniste s-a răspândit și în Africa. RFI revine asupra consecințelor pe care căderea URSS le-a determinat pe continentul african:

Când zidul Berlinului s-a prăbușit la 9 noiembrie 1989, ochii întregii lumi erau ațintiți asupra europei. Cu toate acestea, căderea Zidului, precum și evenimentele dramatice care s-au succedat în Europa de Est, ducând la dizolvarea Uniunii Sovietice la 26 decembrie 1991, vor rezona pe toate continentele. Africa, teritoriu privilegiat în timpul Războiului Rece, nu va face excepție de la regulă.

„Vânturile din est vor zgudui și cocotierii”, expresia atribuită ministrului francez al cooperării de la acea vreme, Jacques Pelletier, sună în ziua de astăzi ca o profeție. Într-adevăr, dispariția fostului bloc estic a transformat radical politica și geopolitica africană, oferind continentului șansa de a prelua controlul asupra propriului viitor.

Când Uniunea Sovietică era omniprezentă în Africa

Între 1950 și 1989, Africa a fost folosită pentru a lansa provocările strategice ale Războiului Rece, atât de Washington cât și de Moscova. Potrivit istoricilor, acest conflict a îngreunat dezvoltarea în Africa, punând-o la mijloc între două tabere antagonice. Distribuția ideologică a continentului fusese facilitată de apariția mișcărilor anticoloniale după cel de-al Doilea Război Mondial.

Moscova a înțeles foarte devreme avantajul strategic pe care l-ar putea obține din valorificarea resentimentelor față de colonialism pentru a da sens luptei sale anti-imperialiste în Africa.

Încă din iulie 1920, la cel de-al 2-lea Congres Internațional al Comintern, evocând masacrul trăgătorilor senegalezi ordonat de ofițerii francezi din lagărul Thiaroye, Lenin a explicat cum „războiul imperialist (din 1914-18) a dus la crearea unor popoare dependente în istoria lumii”.

Patruzeci de ani mai târziu, în 1960, la inițiativa Uniunii Sovietice, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor colonizate, în ciuda opoziției fostelor puteri coloniale și a Statelor Unite.

Politica sa de susținere a mișcărilor anti-occidentale a determinat Kremlinul să sprijine Egiptul colonelului Nasser în anii 1950, precum și Frontul de Eliberare Națională din Algeria în lupta pentru independență. A susținut, de asemenea, Congresul Național African (ANC) și Partidul Comunist din Africa de Sud (SACP), Mișcarea Populară de Eliberare a Angolei (MPLA), Frontul de eliberare Mozambic (FRELIMO) și Uniunea Populară din Africa Zimbabwe (ZAPU).

Anii 1970 au marcat un punct de cotitură în relațiile sovieticilor cu țările africane. URSS intervenise militar prin trimiterea regimentelor cubaneze în Angola, Somalia, Etiopia și Namibia unde, mișcarea de eliberare națională, Swapo, s-a opus trupelor de ocupație ale Africii conduse de majoritatea albă.

La sfârșitul Războiului Rece, Uniunea Sovietică era omniprezentă în Africa, cu 40.000 de consilieri în peste 40 de țări, în cea mai mare parte proaspăt eliberate de jugul colonial. Moscova a sprijinit de la distanță mișcările marxist-leniniste în vederea preluării puterii.

Cooperarea sovietică nu a fost doar militară. Moscova a finanțat, de asemenea, construcția infrastructurii, cum ar fi barajul Aswan din Egipt, barajul hidroelectric Capanda din Angola, și centralele electrice din Congo și Nigeria. În același timp, între 1949 și 1991, aproximativ 60,000 de tineri africani au fost instruiți la universitățile și colegiile tehnice sovietice, strategii Moscovei considerând că aceste investiții în educație ar perpetua influența lor ideologică asupra continentului.

Falimentul sovietic

Ideologia va deschide curând calea realpolitikului , a „politicii practice". Într-adevăr, după implozia Uniunii Sovietice în 1991, relațiile dintre Moscova și continentul african nu vor mai fi ce erau. Constituția sovietică, care a sprijinit eliberarea națională și luptele pentru progres social în întreaga lume, unul dintre principalele obiective ale politicii externe a URSS, era acum depășită.

Închiderea mai multor ambasade și consulate rusești de pe continentul african se numără printre primele măsuri anunțate de Federația Rusă, moștenitoarea defunctei URSS. Președintele Boris Elțin, a oprit orice ajutor extern. A mers până acolo încât le-a cerut foștilor aliați africani rambursarea datoriilor neplătite, estimate la aproximativ 25 de miliarde de dolari.

Situația creată de falimentul sovietic trezește îngrijorarea capitalelor africane care se obișnuiseră în anii Războiului Rece să joace după cum bate vântul, pentru a atrage atenția internațională și pentru a obține ajutor economic și financiar. În prezent acestea se tem de „dezinteresul din partea superputerilor, care pare să caracterizeze epoca post-Război Rece în Africa”, scrie Winrich Kuhne, de la Institutul German de Cercetare în Politică și Securitate Națională.

Retragerea forțelor armate

Retragerea Kremlinului din Africa își are rădăcinile în planul de reformă amplu, Perestroika, lansat de Gorbaciov când a venit la putere la mijlocul anilor 1980. Prioritățile sale erau pacea și dezarmarea. Negocierile de pace inițiate cu Ronald Reagan în 1986, la Reykjavik, au dus la un consens între americani și sovietici asupra necesității de a pune capăt conflictelor regionale. Acest consens se bazează pe conștientizarea că, departe de a modifica echilibrul ideologic și militar dintre Est și Vest, continuarea conflictelor regionale nu a făcut decât să agraveze antagonismele întreținute de actorii locali.

În timp ce, începând din 1988, trupele sovietice au început să se retragă din Afganistan, cooperarea americano-sovietică s-a intensificat pentru a rezolva conflictele din Africa, în special în Namibia, Africa de Sud, Mozambic, Angola și Etiopia, unde Uniunea Sovietică și aliata sa Cuba s-au angajat militar pentru susține a mișcările comuniste și anti-occidentale.

La sfârșitul lunii decembrie 1988, la sediul ONU din New York a fost semnat acordul dintre Angola, Africa de Sud și Cuba, care prevedea retragerea treptată a forței expediționare cubaneze din Angola. În același timp, independența Namibiei a fost negociată sub dublul patronaj al Statelor Unite și al URSS. În schimb, în ​​Etiopia, poate cel mai important aliat african al Uniunii Sovietice de la sfârșitul anilor 1970, soluționarea conflictului dintre regimul marxist-leninist de conducere și rebelii din Regiunea Tigray și Eritreea se dovedește a fi o sarcină mai dificilă. Moscova pune presiune pe generalul etiopian Mengistu pentru a pune capăt războiului. Dictatorul a fost înlăturat de la putere în iunie 1991, cu șase luni înainte de dispariția URSS.

Cea mai spectaculoasă consecință a retragerii militare sovietice din teatrul operațional african a fost, fără îndoială, lansarea negocierilor oficiale între minoritatea albă aflată la putere în Africa de Sud și opoziția de culoare, în vederea tranziției dinspre regimul de apartheid către democrație. La trei luni după căderea Zidului Berlinului, președintele sud-african Frederik de Klerk a luat prin surprindere comunitatea internațională invitând Congresul Național African (ANC) al lui Nelson Mandela la masa negocierilor, după ce acest partid a fost desemnat timp de decenii drept marioneta Moscovei.

„Perestroika” africană

Africa de Sud a fost ultima țară de pe continent care s-a emancipat. „Întreaga Africa a devenit liberă atunci când Africa de Sud a reușit să se smulgă de sub jugul apartheidului”, îi plăcea să spună lui Salim Ahmed Salih, fostul secretar general al Organizației Unității Africane (OUA).

„Revenirea la politicile multipartide este cu siguranță ceva ce s-a realizat în perioada post-război rece”, confirmă profesorul de relații internaționale, franco-senegalezul Alioune Fall. „Chiar dacă în majoritatea țărilor africane, democrația este încă limitată la organizarea alegerilor și se confruntă cu încăpățânarea șefilor de stat ferm atașați de exercitarea puterii."

„Am asistat la realizarea ideii panafricane, odată cu crearea în 2002 a Uniunii Africane, care a înlocuit OUA. Actul Constitutiv al UA proclamă în continuare angajamente puternice față de buna guvernare, dreptul uniunii de a interveni într-un stat membru și atașamente comune față de securitatea și cooperarea colectivă. Totuși, continentul african a rămas vulnerabil la conflictele locale și la interferența străină”, scrie politologul.

Aceste noi mișcări politice și geopolitice explică fără îndoială de ce sfârșitul Războiului Rece a fost considerat drept „a doua independență” a Africii.

 

Traducere de Irina Șerban după articolul publicat de rfi.fr