Ascensiunea lui Napoleon Bonaparte (Documentar, partea I)

napoleon.png

Încoronarea lui Napoleon Bonaparte, tablou de Jacques Louis David
Image source: 
wikipedia.org via rfi.fr

La două sute de ani de la moartea sa, Napoleon Bonaparte – ,,un venetic’’ a cărui ascensiune incredibilă a făcut ca Franța să cucerească întreaga Europă - este comemorat atât ca un erou, cât și ca un tiran. Pentru simpatizanții săi, a fost un vizionar care a înlocuit corupția Vechiului Regim cu meritocrația. Pentru detractorii săi, el a fost un dictator militar și un despot. În prima sa parte, documentarul nostru expune ascensiunea soldatului corsican care a adus Europa la picioarele sale.

 

 

Viața lui Napoleon a fost examinată și dezbătută în mai mult de 3.000 de biografii de la moartea sa, la vârsta de 51 de ani, cauzată de un cancer de stomac (5 mai 1821).

Exilat pe insula Sfânta Elena după înfrângerea de la Waterloo în 1815, Napoleon și-a petrecut ultimii ani scriindu-și memoriile - un amestec de realitate și ficțiune - legând totodată relații cu cei care-l țineau captiv  dar și cu alții în îndepărtatul avanpost britanic din Atlanticul de Sud.

Napoleon a scris în testament: „Îmi doresc ca cenușa mea să se odihnească pe malurile Senei, printre oamenii din Franța pe care i-am iubit atât de mult”, o mărturie a sincerității și ambiției sale.

În tinerețe, Napoleon era un fel de naționalist corsican, care era privit ca un rasist. Soldat talentat, el devine general francez la doar 24 de ani. Dar, ca străin venit de pe o insulă care fusese recent cedată  Franței de către genovezi, era Bonaparte cu adevărat francez?

Naționalitatea sa a pus mereu semne de întrebare, spune Peter Hicks, istoric la Fundația Napoléon din Paris.

„Napoleon provine dintr-o parte a insulei Corsica [Ajaccio, capitala din largul coastei de sud], care este francofilă ... în timp ce centrul insulei este în mare parte corsican în cultura sa”, explică Hicks.

Problemele au început atunci când tatăl lui Napoleon, un avocat pe nume Carlo, a renunțat la legăturile italiene ale familiei pentru regaliștii anti-francezi care căutau să domine insula.

„Carlo se înregistrează ca un nobil francez cu drepturi depline, ceea ce  însemna că Napoleon putea merge la o școală pentru copiii nobililor francezi. Așadar, toată familia își ia o identitate franceză ”, spune Hicks.

Disensiunile din Corsica au determinat familia Bonaparte să se mute în Franța. „Napoleon merge la școală în Franța, toți frații și surorile sale sunt în Franța. Deci, se poate spune că sunt francezi.

Renumele

Ajuns la Paris în anii 1790, după Revoluția Franceză, pentru a învăța la elitista Școală Militară,  Napoleon și-a impresionat repede superiorii. După ce și-a arătat firea nemiloasă în timpul înăbușirii  unei răscoale populare de la Paris în 1795, el ajunge la rangul de general.

„Căderea [figurii revoluționare a lui Maximilien] Robespierre în 1794 a dus la instabilitate politică și toate forțele - în special forțele regaliste - au crezut că revoluția ar putea să se sfârșească”, explică Hicks.

O parte din parizieni s-au revoltat în favoarea regaliștilor și aici a intervenit soarta pentru Napoleon.

„Când începuse revolta, el nu a fost însărcinat în prealabil să se ocupe de ea.  A fost întâmplător. Omul căruia i s-ar fi cerut să înăbușe revolta era surd și nu a primit ordinul ", spune Hicks. „Așa că au spus:„ Hai să-l punem pe Bonaparte, el este în birou. El e rapid,  e bun și o face în numele guvernului, mai ales că Napoleon este interesat de ordine, neplăcându-i indisciplina. Lasă-l pe el s-o facă. Și el o face”.

Când primul foc de muschetă a fost tras din tabăra adversă, Napoleon a răspuns și el cu un foc, după ce  deja își încărcase arma cu mici bile de fier numite grapeshot. Au fost uciși în jur de 200-300 civili.  „Este un militar, cu asta se ocupă ei. Aceasta a fost o răscoală și totodată un moment cheie în ascensiunea sa”, spune Hicks.

Patru ani mai târziu,  pe fondul economiei ruinate și inflației paralizante, Napoleon a preluat controlul printr-o lovitură de stat - aproape din întâmplare, întrucât este adus acolo de către alți oameni ca să lupte pentru schimbarea politică.

În 1800, Napoleon devine Prim Consul. Până în 1802 este proclamat Consul timp de 10 ani, iar în 1803, Consul pe viață. În 1804, el este declarat Împărat al Franței de Consiliul de Stat - încoronarea sa fastuoasă având loc în Catedrala Notre Dame din Paris.

Un nou Cezar, un nou tiran?

„Politica continuă”, spune Hicks. „Când oamenii vorbesc despre Napoleon, îl văd ca pe un om care conduce totul. Însuși Napoleon dădea acea impresie.

Dar el trebuia să-și păstreze puterea astfel încât între 1803 și 1804 au existat multe discuții.... Cum își va continua regimul în calitate de Consul pe viață? Ce se întâmplă dacă moare?”

În acel moment, regimul a devenit monarhic, spune Hicks - odată ce ideea de ereditate și de a avea un succesor au devenit importante.

De asemenea, s-a observat și atașamentul lui Napoleon față de rădăcinile sale italiane, așa cum ne amintește în memoriile sale: „Vin dintr-o rasă care întemeiază imperii”, a scris Napoleon, cu referire la gloria Romei sub domnia Cezarilor.

Odată cu întemeierea unui nou imperiu, s-a evidențiat ascensiunea unei noi clase de nobilime care  putea urca în poziții mai degrabă prin serviciile aduse statului, decât prin dreptul ereditar. Pentru începutul secolului al XIX-lea, meritocrația în loc de aristocrație a fost o schimbare de paradigmă majoră.

Hicks explică impactul acestei noi ordini: „Se numește ‘amalgam’ și este una dintre ideile generale ale lui Napoleon de a unifica Franța.

Ordine pe propriul front

Când ajunge la putere ca Prim Consul, Franța era ruinată. Prioritatea lui a fost de a aduce pacea în interiorului Franței înainte de a se ocupa de politica internațională.

"Primul său act, de care toată lumea este foarte impresionată, este să aducă pacea în Europa. În primul rând în 1800, apoi în 1801, apoi în 1802, prin Pacea din Amiens", spune Hicks. "Se simte că este un om al consensului care îi reunește pe toți."

Dar fiecare aspect  pozitiv părea să fie urmat de unul negativ.

„El rezolvă problema finațelor de stat, dar într-un mod  destul de agresiv, deoarece asta însemna că oamenii erau obligați să plătească brusc impozite", spune Hicks. „El face ca armata să funcționeze bine, dar asta implica recrutarea, ceea ce era văzut ca un impozit sângeros”.

Astfel, s-a născut împăratul Napoleon, un „autocrat iluminat care a inventat birocrația” și care a centralizat și a regularizat o țară cuprinsă de haos.

Condițiile erau favorabile pentru ascensiunea sa la putere și pentru controlul suprem asupra afacerilor statului. Franța post-revoluționară a fost traumatizată de Domnia Terorii, de execuțiile în masă, în timp ce o aristocrație lipsită de drepturi care și-a pierdut pământurile în timpul revoluției era disperată pentru restabilirea monarhiei.

Două secole mai târziu, „Codul civil” al lui Napoleon din 1802, care a restituit drepturile de proprietate proprietarilor de pământ, rămâne un model pentru multe națiuni europene.

Scopul său era să creeze o societate de clasă mijlocie, sub un guvern civil. El nu era „nici plebeu, nici aristocrat, ci undeva la mijloc”conform memoriilor sale.

În partea a doua documentarul Perspectiva Parisului va explora modul în care retragerea Împăratului din Rusia în 1814 a dus la abdicare și la un exil forțat pe insula Elba, apoi revenirea spectaculoasă la putere care l-a condus pe câmpul de luptă de la Waterloo în 1815.

 

Traducere de Magda Savițchi după documentarul rfi.fr

Partea a II-a a documentarului aici