SEAE : 10 ani de diplomație europeană anapoda

22855513-25376777.jpg

Seae
Vocea Europei se stinge treptat pe scena lumii în ciuda fortei sale economice
Image source: 
European Union 2020

In urmă cu zece ani lua naștere Serviciul European de Acțiune Externă menit să uniformizeze poziția statelor membre UE pe scena lumii. După zece ani și trei șefi succesivi ai diplomației UE, se constată că acest serviciu hibrid nu a adus europenilor nici credibilitatea și nici unitatea dorite. 

I s-a spus la început PESC – politica externă și de securitate comună; șeful ei era , în anii 2000, Javier Solana – un pacifist spaniol, fost secretar general NATO. 

De la Solana s-a încercat  punerea bazelor unei acțiuni externe a UE unită și concertată. Solana ar fi trebuit să fie atunci persoana de contact a lumii externe cu UE, cea pe care o căutau în van americanii când Henry Kissinger întreba ce număr trebui sunat la Bruxelles

Dar repede după 2009, când Serviciul European de Acțiune Externă a luat ființă,  el s-a dovedește un mastodont cu picioare de lut. O instituție hibridă – reunind serviciile Comisiei Europene și ale Consiliului de Miniștrii – fiind în același timp vocea statelor membre și cea a executivului de la Bruxelles. 

In acest serviciu, bazat în mare parte pe fosta direcție generală Afaceri Externe a Comisiei Europene, se calibrează pozițiile europene pe scena lumii. Aici se decide, teoretic, cum se răspunde crizelor cu Statele Unite, cum se ține piept Chinei, cum se dialoghează cu lumea arabă și ce se face pentru Africa. 

Prima șefă a diplomației europene a fost britanica Catherine Ashton, urmată de italianca Federica Mogherini și în fine de spaniolul Josep Borrell. 

Ashton a pornit aventura acestui serviciu cu stângul;  ajunsă în funcție printr-un algoritm politic care cerea - si încă cere- ca un socialist, eventual o femeie, să ocupe această poziție, Ashton a reușit să discrediteze repede imaginea noului mastodont european.  

Nici elegantă și nici versată –fostă profesoară de geografie propulsată în politică prin legăturile soțului ei -  ea a ratat momentele în care s-ar fi putut impune pe scena europeană și a scăpat astfel din mâna atât evenimentele din Ucraina în 2014 cât şi consecințele incursiunii europene în Libia în 2011. 

In analele de la Bruxelles, ea rămâne un ministru de externe european puțin competent care nici măcar nu-și cunoștea interlocutorii, cum a fost cazul în 2012 când a cerut să fie însoțită de asistenți la primirea președintelui sârb Tomislav Nicolici fiindcă, spunea ea, „habar n-am cum arată”.  

Bilanțul lui Ashton – catastrofic pentru cei exigenți, prost pentru cei îngăduitori – este bazat pe atitudinea sa ostilă față de Bruxelles pe care-l părăsea imperativ în fiecare vineri în ciuda evenimentelor sau a calendarului și pe slaba înțelegere a dinamicii relațiilor internaționale. 

In prima parte a mandatului său statele membre erau la un moment dat gata s-o demită. Dar cum nu au avut alt candidat (socialist, femeie), ci în plus au obținut pentru ele însele diverse posturi cerute, criticile s-au făcut mai rare după 2012. 

 I-a fost deci destul de simplu Italiei, mai precis lui Matteo Renzi, s-o impună în 2014 pe Federica Mogherini, fost ministru de externe, tânără și frumoasă, elegantă și posesoare a unui master în Islam obținut la Roma. 

Dar Mogherini s-a dovedit repede a fi aproape o marionetă. Politica externă se decidea și atunci ca și acum mai ales în capitale și este supusă regulii unanimității: orice decizie poate fi blocată ușor și rapid de orice stat membru. 

De aici decurg problemele de credibilitate ale Uniunii. Regula unanimității a fost de curând criticată și de președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen, dar alte voci o apără. Presedintele UE, Charles Michel , vede unanimitatea ca pe un „soclu al deciziilor europene luate prin consens și în spirit de unitate”. 

Intre timp vocea europeană în lume se stinge treptat, în ciuda unei forțe economice încă robustă. Lentoarea deciziei privind sancțiunile împotriva regimului din Belarus sunt un ultim exemplu al acestui fenomen. 

Plecarea lui Mogherini în 2019 - acompaniată de scandalul numirii ei abuzive în fruntea Colegiului European de la Bruges – a fost urmată de târguiala politică pentru succesorul său ales în fine și împotriva voinței lui în persoana fostului ministru de externe spaniol Josep Borrell(73 de ani).

Borell a spus de la bun început că e prea bătrân pentru a mai călători. Pandemia și restrictiile ce au urmat i-au servit, prin urmare. Dar Borrell – este deși un politician versat – a fost repede prins în capcana relațiilor ambigue pe care UE le întreține cu marii săi parteneri comerciali. 

In luna mai 2020, o scrisoare menită să pledeze pentru un parteneriat mai robust cu China, semnată de ambasadorii europeni la Beijing, a fost cenzurată la Bruxelles de Serviciul de Acțiune Externă fără ca semnatarii să fie informați. A dispărut astfel din epistola publicată cu mândrie în presa chineză orice referire la originea pandemiei. 

Capitalele au fost furioase și l-au criticat dur pe Borrell care este probabil că nici nu a știut ce fac subalternii săi. „Este o problemă reală de comunicare în sânul serviciului de acțiune externă”, spune un diplomat de la Bruxelles. 

In plus, fără a fi vina lui, Borrell a amuzat rețelele sociale saptamâna trecută când un ziarist olandez a reușit fără trudă să spargă codurile de securitate ale unei reuniuni restrânse despre apărarea europeană, prezidată de nefericitul șef al diplomației europene.

Borrell pare să fie în fine un șef mai adecvat al diplomației europene. Un om discret (mai discret decât von der Leyen, comentează presa europeană), direct în exprimare (mai puțin alunecos decât Charles Michel), Josep Borrell se impune treptat în serviciul pe care-l conduce. 

Stie ce vrea” se spune în anturajul său „ și e mai realist decât Mogherini în ceea ce privește puterea reală a diplomației europene”. 

Dar să fim totuși corecți cu acest serviciu care sărbătorește un deceniu de existență. El nu a dat numai rateuri: este definit ca polul central al rețelei de delegații europene în lume care asistate de experții de la Bruxelles susține în lume valorile europene, drepturile omului și promovează relațiile comerciale utile europenilor. 

Acest serviciu , stabilit prin Tratatul de la Lisabona, asigură intrarea în diplomația europeană a talentelor nationale care reprezintă mai apoi UE în lume; diplomați, români, polonezi, sloveni, lituanieni, samd  au fost astfel propulsați pe scena mondială. 

UE reușește de bine de rău să aibă poziții cât de cât unite și coerente pe unele dosare de politică externă. Datorită acestui lucru, România nu și-a putut muta ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim întrucât poziția europeană este contrară. 

 
Corespondentul RFI la Bruxelles, Mihaela Gherghisan