Scoția a ajuns la o răscruce istorică

scotia.jpg

Premierul Scoției Alex Salmond

Premierul Scoției, Alex Salmond, a declarat cu o săptămână înaintea referendumului privind independența de Regatul Unit că țara este pe punctul de a face istorie. Sondajele arată că soarta votului in 18 septembrie e pe muchie de cuțit, iar soarta uniunii de peste trei secole dintre Scoția și Anglia poate atârna de doar câteva mii de voturi.

Salmond, care este lider al Partidului Naționalist Scoțian (SNP), a marcat 17 ani de la precedentul referendum în care electoratul a aprobat cu o mare majoritate înființarea la Edinburgh a unui parlament cu puteri legislative, inclusiv cu prerogative fiscale.

În 1997 a început ascensiunea SNP, care avea să ajungă la putere în 2007, iar în 2011 naționaliștii scoțieni au câștigat pentru prima oară o majoritate absolută în parlament, ceea ce le-a permis să convoace acest referendum privind independența.

Un referendum privind înființarea unui parlament a mai avut loc și în 1979, când circa 51% dintre votanți au spus DA, dar atunci a existat o condiție de depășire a unui prag de 40% din întregul electorat în favoarea autonomiei, ceea ce nu s-a realizat, iar referendumul a eșuat.

Referendumul de anul acesta are loc la exact 700 de ani după bătălia de la Bannockburn, în care armata Regelui Scoției, Robert the Bruce, a învins-o pe cea a lui Edward al II-lea al Angliei, ceea ce a deschis calea independenței Scoției.

Independența a fost păstrată de Scoția până în secolul al XVIII-lea, deși din 1603 a avut loc uniunea coroanelor în persoana lui James al VI-lea al Scoției, devenit James I al Angliei.

În 1707 parlamentul de la Edinburgh a aprobat renunțarea la independență și includerea țării în Regatul Marii Britanii alături de Anglia, ulterior, din 1801 numele țării devenind Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, iar din 1922 Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, denumire aflată și azi în vigoare.

Trei secole de uniune

Uniunea din 1707 a avut importante cauze economice, Scoția fiind practic în stare de faliment, iar actul a adus țării stabilitate financiară în cadrul uniunii, scoțienii fiind implicați activ în conducerea și dezvoltarea societății britanice.

Scoția și-a păstrat sistemul juridic și educațional separat de cel al Angliei, iar după 1997 a căpătat autonomie deplină în chestiuni cum ar fi sănătatea, transporturile, ordinea publică sau mediul.

Inițial, parlamentul de la Edinburgh a primit dreptul să modifice ratele de impozitare a veniturilor cu până la + sau – 3%, dar ulterior a primit prerogative mai largi în domeniul politicii fiscale și politicienii unioniști au dat asigurări că transferul de atribuții de la Londra către Scoția va fi și mai însemnat în cazul unui vot NU pe 18 septembrie.

Faptul că la Edinburgh există un parlament regional, cu atribuții din ce în ce mai largi, a creat o anomalie constituțională, denumită “întrebarea Westlothian”: de ce deputații scoțieni din parlamentul de la Londra au dreptul să voteze asupra chestiunilor care privesc doar Anglia, în timp ce deputații englezi din același parlament nu au dreptul să voteze în probleme care privesc doar Scoția?  

Naționaliștii scoțieni consideră că Scoția nu are puteri suficiente, în timp ce în Anglia se manifestă nemulțumiri în anumite segmente ale populației cu privire la ceea ce sunt considerate ca favoruri prea mari acordate scoțienilor.

Naționalismul scoțian este unul predominant politic și economic, nu cultural sau lingvistic, ca în Țara Galilor.

La ora actuală doar 1% din populația Scoției mai vorbește limba Scottish Gaelic, un dialect celt, care este pe cale de dispariție, fiind vorbită cu precădere în zonele rurale din vest. Iar naționalismul scoțian este unul civic, în acest scrutin dreptul de vot fiind acordat oricărei persoane de peste 16 ani, rezidente pe teritoriul Scoției, iar scoțienii din afara țării nu au drept de vot.