Analist: “Rusia nu vrea război. Anexarea Crimeei ar fi trebuit împiedicată cu mijloace militare” (Exclusivitate RFI)

stephen-blank-21.jpg

Stephen Blank

Stephen Blank este cercetător la Consiliul de Politică Externă Americană, prestigios institut de analiză şi expertiză din Washington. Vreme de 24 de ani, pînă în 2013, el a fost profesor la Institutul de Studii Strategice din cadrul Academiei Forţelor Terestre din Carlisle, statul Pennsylvania.

Specializat pe problematică rusească, Stephen Blank este, în mass-media şi la conferinţe internaţionale, exponentul orientării dure în politica externă americană, orientare îmbrăţişată istoric de Partidul Republican.

S.B. Convingerea mea este că anexarea Crimeei ar fi trebuit împiedicată cu mijloace militare. S-ar fi putut realiza fără vărsare de sînge, pentru că e clar: Rusia nu vrea război, vrea doar roadele războiului, cum spunea Churchill. Dacă ar fi întîmpinat rezistenţă sau violenţă, bănuiesc că ruşii ar fi făcut repede cale-întoarsă, pentru că nu vor să se pună cu NATO-ul. Ştiu foarte bine că într-o astfel de confruntare n-au nici o şansă. În clipa în care planurile Rusiei au devenit clare pentru ucrainieni şi pentru Occident, ucrainienii ar fi trebuit să invite NATO-ul să preia bazele şi instalaţiile din Crimeea, eventual cu ofiţeri de legatură în civil. Prezenţa acestora, de natură nu de a provoca ci de a preveni, ar fi dovedit, în plus, că nu există violenţe şi pogromuri, că siguranţa nu este ameninţată.

Rep: Pe ce se bazează această opinie, această analiză?

S.B. Pe modul în care s-a derulat operaţiunea, pe faptul că a fost realizată cu mijloace strict paşnice, că a fost executată cu trupe antrenate şi disciplinate, fără a se recurge la arme de foc, Asta dovedeşte că ruşii nu intenţionau să se înglodeze într-un conflict prelungit. Dacă ar fi vazut că NATO-ul apără Ucraina, nu s-ar fi întîmplat ce s-a întîmplat.

Rep: Pare simplu şi clar. De ce s-au petrecut lucrurile altfel?

S.B. Întrebarea trebuie pusă ţărilor implicate. Cred că a fost vorba de o mare confuzie, de incompetenţă, de teama că situaţia ar putea degenera şi, pe deasupra, de faptul că Rusia crede că Occidentul are o capacitate militară mult superioară, dar îi lipseşte capacitatea de a acţiona cu hotarîre. De asta au procedat cum au procedat.

Rep: Derularea evenimentelor le-a dat dreptate ruşilor. Executivul de la Washington, strategii militari care-l consiliază, au ales să nu joace pe această carte a implicării preventive. Din ce motive?

S.B. Au adoptat o altă poziţie, o altă politică faţă de Rusia, pe care n-au revizuit-o încă. E discutabilă utilitatea, valoarea acestei abordări. Administraţia de la Washington a fost criticată din multiple direcţii pentru că a acţionat tardiv şi timid, pentru că nu a impus sancţiuni suficient de severe, deşi sancţiunile existente încep să-şi facă efectul. Adevărul este că deocamdată, Ucraina, pardon, Crimeea, pare practic abandonată, şi asta constituie o victorie pentru Rusia.

Rep: Învins este, în viziunea dvs., pactul militar nord-atlantic, care aniversează 10 ani de la cea mai mare extindere din istoria sa. Erau admise, în 2004, ţări din fosta sferă de influenţă sovietică. Moscova nu a încetat să proclame că această lărgire a fost în esenţă un act de agresiune.

S.B. NATO-ul n-are nici un interes să atace Rusia, şi nici nu este în situaţia de a o face. E o alianţă defensivă, creată în epoca Războiului Rece, care funcţiona, pînă la criza din Crimeea, ca un soi de organizaţie pentru gestionarea crizelor internaţionale. Rusia a trezit acum NATO-ul la rosturile sale originare, dar nu există nici o ameninţare. Moscova îşi menţine superioritatea de forţe în teatrul baltic şi pe graniţa cu Polonia. Nici dinspre Balcani nu vine vreun pericol. Deci, ideea că există o ameninţare dinspre Vest la adresa Rusiei este absurdă.

Rep: Absurdă însă tenace. Cum explicaţi longevitatea acestei idei, dacă este falsă?

S.B. Kremlin-ul a declarat clar, înainte de criza din Crimeea şi încă mai apăsat după, că nu poate fi în siguranţă decît dacă redevine imperiu. Imperiul înseamnă război şi dacă porneşti, în politica internaţională de la premiza că eşti tot timpul asediat, atacat, în conflict cu toată lumea, evident că te simţi în pericol. Trebuie ţinut cont şi de faptul că acest sentiment este întreţinut pe plan intern pentru a mări loialitatea faţă de regimul Putin.

Rep: Se foloseşte exemplul kosovar pentru a dovedi că Occidentul sprijină dezordinea şi separatismul cînd îi convine, trecînd peste opoziţia Rusiei, cu scopul final de a-şi extinde reţeaua de baze militare. Ăsta ar fi fost ţelul şi în Ucraina, se afirmă în unele cercuri ruseşti.

S.B. Nu, absolut nu. Cine spune aşa ceva visează. Întîi şi-ntîi, legea ucrainiană interzice bazele străine. Singura excepţie este Rusia, care în 2010 a semnat un acord tocmai pentru a modifica legea. E dreptul suveran al Ucrainei să decidă dacă vrea să fie în NATO. Rusia a arătat clar de ce e în interesul Ucrainei să intre în NATO, de ce trebuie să iniţieze reforme care s-o apropie de Vest.

Rep: Aţi citit şi auzit, sunt convins, opinia conform căreia lucrurile ar fi trebuit să evolueze altfel după dezmembrarea Uniunii Sovietice şi a Pactului de la Varşovia. Retragerea militară a ruşilor din Germania şi alte ţări ale lumii la începutul anilor 1990 ar fi trebuit să provoace o mişcare simetrică din partea SUA şi aliaţilor săi. S-a întîmplat invers, creîndu-se astfel, de facto, o sferă de influenţă americană în Estul şi Centrul Europei. Asta ar fi explicaţia combativităţii lui Putin.

S.B Pentru a înţelege trebuie să ne întoarcem la 1993. Germania a cerut şi a sprijinit hotărît extinderea pentru a nu ramîne faţă-n faţă cu Rusia, "pe linia frontului". Ţările baltice, Polonia, Cehia şi Slovacia, dar şi Romania şi Bulgaria s-au situat pe aceeaşi poziţie, dintr-un motiv suplimentar. Era clar că lucrurile nu merg bine în Rusia, ca rezultatul luptei lui Elţîn cu rivalii săi nu va fi un stat democratic. Mai mult, la începutul lui 1993, Moscova îşi revendica deja dreptul la o sferă de influenţă în fosta orbită sovietică. Aşadar, justificări pentru lărgire existau. Ruşii au creat mitul că extinderea e o umilinţă şi un pericol pentru ei, dar ea n-a fost decît un răspuns la faptul că situaţia din Rusia se deteriora, că nu exista nici un dram de încredere că Moscova o să accepte status-quo-ul în Europa. Dacă cerea de pe atunci dreptul la o sferă de influenţă, ce s-a întîmplat de atunci încoace, în ultimii 20 de ani, n-ar trebui să mire pe nimeni.
 

Stephen Blank intervievat de corespondentul RFI la New York Radu Tudor