Încă o criză pe agenda europeană: cea a oțelului

siderurgie.jpg

Sursa imaginii: 
pixabay.com

Uniunea Europeană se mai confruntă cu o criză, cea a oțelului. Criza s-a manifestat încă de la declanșarea pandemiei, atunci când aprovizionarea cu produse din oțel s-a îngreunat, iar prețul a urcat. Deja, în anul 2021, prețul oțelului aproape că s-a dublat, cel al lemnului s-a triplat, iar prețul PVC urcase cu până la 60%.

Războiul din Ucraina a acutizat criza. Ucraina, Rusia și Belarus sunt printre cei mai mari producători de oțel de la nivel mondial, dar conflictul armat a făcut ca o bună parte din fabricile din Ucraina să nu mai producă. În felul acesta, multe companii europene au rămas fără materia primă pe care o utilizau. Sectorul construcțiilor a fost primul lovit.

Dar, problema oțelului este mai veche în Europa. Uniunea Europeană a devenit importator net de oțel ca urmare a reducerii capacităților de producție. În anul 2008, producția de oțel era de 180 milioane de tone, iar în anul 2020, producția scăzuse la aproximativ 130 milioane tone. Criza pandemică nu explică o scădere de această amploare.

După vârful de cerere din anii 70, Uniunea Europeană a pierdut capacități de producție siderurgice, după fiecare criză. După cea din anul 2008, s-au închis uzine siderurgice care produceau 22 milioane de tone și aveau 80.000 de locuri de muncă directe.

Revenirea economică post-pandemie a adus o dublare a prețurilor minereului de fier, în special din cauza tensiunilor comerciale dintre Australia și China și a impactului fenomenului El Nino asupra producției din Brazilia. În consecință, a avut loc o dublare a prețului oțelului.

Dar, reducerea capacităților de producție în Uniunea Europeană a venit la pachet cu lipsa unor măsuri de protecție tarifară și vamală în fața produselor din import.

Ce poate face Uniunea Europeană?

În anul 2012, exporturile de oțel europene erau în culmea gloriei, respectiv erau de două ori mai mari decât importurile și reprezentau 20% din producția totală la nivel european. Însă, balanța excedentară a oțelului s-a deteriorat destul de repede. În anul 2017, a apărut pentru prima dată deficitul balanței comerciale la capitolul oțel, iar India a devenit cel mai mare exportator din lume de oțel. Dar, de scăderea producției în Europa au beneficiat și alte state, precum Rusia, Ucraina, Belarus și Turcia, până la Japonia, Indonezia, Brazilia sau China.

În anul 2020, în comparație cu 2012, exporturile europene erau cu o treime mai mici, dar, mai grav, importurile erau deja mai mari decât exporturile. Primul exportator de oțel către statele europene era Turcia, care se afla înaintea Rusiei, Coreei de Sud, Marii Britanii și Chinei.

De asemenea, China, care a demarat în anul 2020 al 14-lea plan cincinal, și-a propus, în materie de siderurgie, să închidă fabricile cu tehnologii învechite și să crească numărul fabricilor noi.

Totodată, în China, gradul de reciclare al oțelului a crescut la 30%, exportatorii au fost descurajați, iar importurile au crescut la valori care nu au mai fost atinse vreodată. De asemenea, prețul oțelului a crescut punând astfel sub presiune obiectivele constructorilor care utilizau oțel, fie în sectorul industrial, fie în cel rezidențial.

Acum, Uniunea Europeană își pune problema să schimbe ceva în industria siderurgică. Faptul că nu poate controla nici producția, nici prețurile, are un impact direct asupra unor sectoare economice importante, precum construcțiile, producția de echipamente industriale, transporturile, producția militară sau construcțiile navale.

Creșterea producției siderurgice în Uniunea Europeană ar echilibra balanța comercială și ar reduce dependența de Rusia, Ucraina și Belarus. Dar, acest obiectiv stă și el pe agenda Uniunii Europene, alături de altele, precum reducerea dependenței de materiile prime energetice importate din Rusia sau relocarea unor companii din China. Deocamdată, sunt doar ținte la care se lucrează pentru a fi atinse.

 
Rubrica Economia Reală din 30 martie 2022