Micile bâlbâieli ale unui început de guvernare

intrebare.png

Sursa imaginii: 
pixabay.com

Și acest guvern, ca și altele, păcătuiește prin faptul că vrea mai mult decât poate. Și că vorbește înainte de a calcula. Avem deja câteva mostre. Cel mai recent exemplu este al așa-numitului ajutor de iarnă. Inițial, a fost prezentat ca o plată ce trebuia făcută o singură dată pe an, în luna ianuarie, către cei care au pensii mai mici de 1.600 lei. Ajutorul ar fi trebuit să fie în sumă de 1.200 lei.

Ideea nu este singulară în Uniunea Europeană. Cu alte mijloace și la altă scară, Franța acordă 100 euro, tot o singură dată pe an, pentru 38 milioane de cetățeni care au venituri mai mici de 2.000 euro pe lună.

Deci, principial, acordarea unui ajutor de iarnă pentru pensionarii cu venituri mici ar putea fi dezirabilă. Cheltuielile totale pentru acest ajutor au fost estimate, pentru 2,4 milioane de persoane, la aproximativ 2,9 miliarde lei. M-am uitat pe bugetul pe anul 2020, pentru a avea cifrele pe un an întreg, iar cele aproximativ trei miliarde lei înseamnă aproximativ o treime din cheltuielile cu subvențiile pe anul trecut.

Pus în fața construirii bugetului pe anul viitor, elanul plății ajutoarelor s-a mai temperat. Constrângerile bugetare au dus la schimbarea metodologiei de plată a ajutorului pentru iarnă, în sensul că suma maximă va fi încasată doar de cei care au pensii de 1.000 lei, iar indemnizația va fi redusă pe măsură ce pensia crește, ajungând ca la un nivel al pensiei de 1.600 lei să se încaseze 600 lei.

Tot acest artificiu a dus la o economie bugetară. Este un bun exemplu despre cum se adaptează o idee sau o promisiune la realitatea bugetară. Oportunitatea plății ajutorului de iarnă este o discuție separată. Reducerea cheltuielilor poate fi chiar oportună. Dar, morala cazului „ajutorul pentru iarnă” este, de fapt, diferența dintre ceea ce politicienii români promit că vor face și ceea ce pot face cu adevărat.

Surle și trâmbițe

Un alt exemplu din același registru este taxa de solidaritate. Propusă cu surle și trâmbițe, taxa de solidaritate s-a dezumflat repede. În acest caz, eroarea a fost că ideea introducerii taxei nu s-a bazat pe nicio analiză de impact și nici nu a ținut cont de regulile dialogului. Iar rezultatele s-au văzut. Mediul de afaceri a reacționat.

Mai multe organizații de business au transmis comunicate în care au arătat că ar fi inoportună introducerea unei astfel de taxe, mai ales „peste noapte”, adică fără nicio pregătire. Încet-încet, politicienii de la guvernare au dat înapoi în ceea ce privește taxa de solidaritate.

Și este greu de crezut că acest lucru s-a întâmplat doar pentru că firmele au luat poziție. Mult mai plauzibil este că politicienii au înțeles efectele negative posibile pe care le-ar aduce introducerea unui nou impozit.

În fine, avem și un al treilea mic exemplu. Și anume ideea de a bloca firmele să păstreze mai mult de doi ani un angajat cu salariul minim. Pentru a aplica o astfel de măsură, guvernul promitea fonduri pentru pregătire profesională.

Răspunsurile specialiștilor și ale mediului de afaceri au fost, însă, foarte pragmatice. Adică, imediat au apărut soluțiile: fie managerii companiei ar putea crește foarte puțin salariul pentru a depăși pragul minim, fie compania îi va putea concedia și îi va reangaja pe cei aflați în această situație. Sunt soluții desprinse din mediul economic. Politicienii fie nu le știu, fie le ignoră. În acest moment, ideea pare abandonată.

Sunt câteva exemple de neclarități cu care începe noul guvern. Ar putea părea puțin importante, dar ele arată o greșeală care se repetă în decizia politică din România și anume comunicarea unei măsuri fără ca aceasta să se bazeze pe o analiză asupra impactului în economie și fără un calcul bugetar.

 
Rubrica Economia Reală din 15 ianuarie 2021