O obsesie franceză de secole: este statul prea mare? România are aceeași problemă de câteva decenii

carte_bun.jpg

Sursa imaginii: 
Twitter / Émilien Ruiz

Émilien Ruiz, istoric francez în vârstă de 38 de ani, a publicat în această toamnă la Editura Fayard o carte cu titlul: „Prea mulți funcționari? Istoria unei obsesii franceze, din secolul al XIX-lea până în secolul al XXI-lea”. Trebuie să recunosc că atunci când am citit titlul cărții am avut revelația că România nu este singură pe lume.

Așa cum în ultimii 30 de ani, în România a existat o obsesie legată de funcționarea unui stat prea birocratic, ineficient, deci prea mare, vedem din cartea lui Emilien Ruiz că același tip de probleme există și în societatea franceză. Și nu de ieri de azi, ci de câteva secole.

Autorul cărții începe prin a evoca discursul de 80 de minute al lui Nicolas Sarkozy, rostit cu ocazia învestirii sale, în anul 2007, în calitate de candidat la funcția de președinte al Republicii. „Vreau un stat în care funcționarii să fie mai puțini, dar mai bine plătiți”, spunea Sarkozy. De fapt, ideea unui stat care să funcționeze cu mai puțini angajați era prezentă de cel puțin 15 ani în spațiul public din Franța. Trebuie să recunoaștem că situația seamănă foarte mult cu cea din România.

Dar, în ultimele decenii, Franța a avut o serie de politici publice care au avut drept scop restructurarea administrației. Astfel, s-a aplicat principiul ca pentru doi funcționari retrași la pensie să fie angajat un singur om. În perioada 2012-2017, sub președinția lui François Hollande, a fost stabilizat numărul de funcționari cu prețul reducerii drastice a numărului de angajați din ministerele considerate neprioritare.

Un pas înainte și doi înapoi

Iar în mandatul lui Emmanuel Macron (2017-2022) s-a vizat o reducere a aparatului de stat pe baza analizei unui comitet de acțiune publică. Din acest punct de vedere, al restructurării administrației, România a făcut un pas înainte urmat de doi înapoi. Politicile publice românești nu au avut consecvență și coerență.

În cartea sa, Émilien Ruiz dă exemplul unor preocupări privind reducerea aparatului de stat care existau încă din secolul al XIX-lea. O serie de demnitari își puneau încă de atunci problema reducerii numărului de funcționari. Autorul coboară chiar până la Revoluția franceză, în anul 1793, atunci când Saint-Just scria despre „lenea angajaților statului” sau chiar despre „20.000 de proști care corup Republica” și îndemna la scăderea numărului de agenți ai statului.

De fapt, în epoca modernă problema legată de dimensiunea aparatului de stat făcea referire la nivelul ridicat al cheltuielilor publice. Unii autori consideră că ideile că statul este „greoi” și „consumă resurse prea multe” au devenit în anii 90 un adevărat clișeu. Cu toate acestea, mulți economiști continuau să considere statul ca pe o „ghiulea de tun” care are o acțiune negativă.

Statul costă prea scump

Campania din Franța pentru prezidențiale din anii 2016 și 2017 a pus în discuție și reducerea aparatului de stat. Alain Juppé a promis reducerea a 300.000 de posturi publice. François Fillon a plusat, a vorbit despre o restructurare a 500.000 de funcții pe o perioadă de cinci ani. Interesant este că mediul de afaceri a susținut constant realizarea acestor politici. Din acest punct de vedere, lucrurile stau la fel, la indigo, și în România.

Iată și un punct de vedere din afara politicii. Economistul francez Jean Tirole, laureat al premiului Nobel pentru economie, consacră într-una din lucrările sale, „Eonomia bunurilor comune”, un capitol problemelor statului și funcțiilor publice. Opiniile laureatului premiului Nobel sunt fără echivoc: „este nevoie de limitarea numărului de funcționari” și „statul costă prea scump”.

În pofida obsesiei istorice, în perioada 2000-2013, în Franța, numărul de posturi publice a crescut cu 15%. Alte surse, afirmă că în anii 2005-2015, numărul de funcții publice a scăzut cu 10%. Ceea ce arată că, la fel ca în România, datele sunt relative.

Cartea lui Ruiz propune câteva întrebări: cu cât a crescut aparatul de stat începând din secolul al XIX-lea? Sau: există cu adevărat un statut privilegiat al angajaților la stat, de tipul unui loc de muncă pe viață? Dar, dincolo de răspunsuri, autorul arată că problema funcționarilor publici este, de fapt, legată de rolul statului. Restul, nu sunt decât chestiuni politice. Este o concluzie valabilă și pentru România.

 
Rubrica Economia reală din 2 noiembrie 2021