O grevă româno-indiană în curtea unui investitor american

portofel.jpg

Grevele de la două fabrici de material rulant din Arad și Caracal arată tensiunea care există între angajații din sectorul privat și investitori.
Grevele de la două fabrici de material rulant din Arad și Caracal arată tensiunea care există între angajații din sectorul privat și investitori.
Image source: 
Pixabay.com

O grevă neobișnuită a fost declanșată, la sfârșitul săptâmânii trecute, la două fabrici de vagoane, una din Arad, cealaltă din Caracal, județul Olt. Ambele fabrici sunt deținute în România de același investitor, o companie americană.

Este o grevă neobișnuită nu pentru că a pornit spontan, se poate întâmpla, ci pentru că are două elemente specifice. O solidarizare și o mică poveste.

Solidarizarea este legată, în primul rând, de salariile mici, dar și de un tip de revoltă care s-a declanșat la fabrica din Arad și s-a extins la cea din județul Olt. Este destul de clar că salariații din Caracal au urmat drumul pe care l-au deschis cei din Arad.

Greva de la Arad are povestea ei. Astfel, administrația fabricii din Arad a adus câteva sute de muncitori din India. Până aici, nu este nimic neobișnuit. Auzim de câțiva ani, reprezentanți ai mediului de afaceri afirmând că nu mai pot găsi forță de muncă suficientă în țară (în contextul în care românii pleacă să lucreze în Europa) și că doresc să aducă muncitori din afara României. Ceea ce la Arad s-a și întâmplat.

Din acest punct, există relatări ale presei locale, respectiv publicațiile AradOn și specialArad. Astfel, compania a avut un control de la administrația fiscală locală care a stabilit că cheltuielile companiei cu aducerea în țară a muncitorilor indieni, bilete de avion și cazare, nu sunt deductibile fiscal. Drept urmare, managerul firmei a decis ca muncitorilor indieni să le fie oprite, din salarii, cheltuielile de transport. S-a ajuns ca salariile încasate de muncitorii indieni să fie între 2 și 50 lei, moment în care au început protestele. Interesant este că muncitorii români s-au solidarizat cu cei indieni cerând și ei salarii mai mari. Au urmat și colegii lor din Caracal. De obicei, muncitorii străini sunt văzuți ca niște concurenți de către lucrătorii autohtoni, la Arad, însă, lucrurile au stat diferit.

Este de neînțeles decizia managementului fabricii din Arad, care a hotărât să transfere costurile transportului la muncitori. Este cunoscut faptul că fiscul poate interpreta legile și în acest caz este clar că directorii fabricii din Arad mizau pe deducerea fiscală a cheltuielilor de transport. În România se întâmplă și altfel. Dar, decizia managerilor companiei de a opri întreaga sumă din salariile muncitorilor a fost complet neinspirată. Și, totodată, scânteia care a aprins nemulțumirile angajaților indieni și, apoi, ale celor români.

Angajații cer acum un salariu mai mare. Nu doar la Arad, ci și la Caracal și, cine știe, poate vor cere și la Drobeta Turnu Severin, acolo unde compania americană mai are o fabrică. Muncitorii din Caracal au declarat mass-media că salariile lor brute sunt de 2.090 lei, adică 1.300 lei net. Adică, practic salariul minim. Ceea ce, să recunoaștem, este puțin.

În ultima perioadă, au apărut nemulțumiri salariale și greve în companii private. Ceea ce aduce în discuție o serie de teme. În primul rând, se discută intens despre criza forței de muncă. Toți reprezentanții patronatelor susțin că au nevoie ca de aer, de exemplu, de sudori și de lăcătuși, adică exact muncitorii aflați în grevă la Caracal, și că ar plăti cel puțin 1.000 de euro pe lună.

Ceva nu se leagă. Una declară patronatele, alta se întâmplă în realitate. Teroretic se oferă salarii de 1.000 euro, practic salariile sunt de sub 300 euro.

În al doilea rând, în sectorul privat se vede tot mai clar efectul creșterii salariilor din administrație și din sectorul public. Dacă angajații din mediul privat de la Arad, Caracal, Satu Mare, Pitești sau Craiova află că salariile la stat cresc non-stop, vor vrea și ei măriri de salarii. Și astfel, se ajunge la presiuni asupra angajatorilor din sectorul privat.

Situația trebuie judecată cu măsură. Compania are nevoie de investitori. De altfel, în anul 2012, un investitor german a salvat firma de la un faliment ce părea inevitabil și, în anul 2016, acesta a vândut pachetul majoritar de acțiuni către o companie americană, cu afaceri solide pe piața producătorilor de material rulant.

Cel mai ușor este să găsim vinovați într-o tabără sau alta, în rândul muncitorilor sau al proprietarului firmei. O judecată sumară nu este, însă, cea mai utilă.

O grevă româno-indiană în curtea unui investitor american (AUDIO)