De ce au girafele gâtul așa de lung? De ce hipopotamul, erbivor și cu o înfățișare mai curînd benignă, e mult mai periculos decât rinocerul, care pare mult mai agresiv? De ce e nevoie, în economia zoologică a lumii, de crocodili – urâţi și cruzi –, de pești cu înfățișare de balaur, de flori carnivore etc.? Și, în general, de ce atâta exces de imaginație morfo-fiziologică, de vreme ce Darwin ne-a explicat că totul stă sub o singură și simplă lege: „selecție naturală“, supraviețuire, adaptare la mediu? În același tip de mediu, asistăm la o adevărată explozie de tehnici adaptative, supraviețuirea capătă, de la specie la specie, conotații și proceduri greu sistematizabile, selecția naturală are, uneori, un „ce“ arbitrar, pe care nu-l putem pricepe cu mijloacele rațiunii și ale instrumentarului nostru științific.

Iată, de pildă, cazul zebrelor desenate cu dungi. Profesorul Caro, însoțit de o echipă de mari specialiști, a luat în discuție, rând pe rând, toate ipotezele existente până în clipa de față. Sunt cinci. 1) Dungile au o funcție de camuflaj. Animalele de pradă au, chipurile, dificultăți să distingă zebra de peisaj. Aș! S-ar zice că din contră: prin dungile ei, zebra sare mai curînd în ochi, căci nimic nu e „dungat“ în jurul ei. 2) Combinația de alb și negru are efectul unui regulator termic. Într-o climă fierbinte, ea răcorește. Păi, atunci de ce nu sunt toate animalele din zona tropicală animale cu dungi alb-negre?

Citește articolul integral în Dilema Veche