„Super de bun“

rodica_zafiu.jpg

Rodica Zafiu
Rodica Zafiu
Image source: 
Gandul.info

Dicţionarele noastre înregistrează de mai multă vreme elementul de compunere super-, cu sensurile „peste“, „deasupra“, „foarte (mare, mult…)“, uşor de recunoscut în cuvinte ca superdoză, supercupă, supervedetă, supergreu etc.

Sensurile lui super sînt legate printr-o metaforă cognitivă larg răspîndită, care echivalează plasarea în spaţiu („deasupra“) cu evaluarea pozitivă şi cu preferinţa („mai mult, mai bun decît media“); astfel, termenul spaţial devine element de gradaţie şi intensificator. Elementul de compunere din română este un împrumut cult, tîrziu (dublet pentru prepoziţiile moştenite spre şi pe), izolat din compuse preluate în secolul al XIX-lea direct din latină sau prin intermediul altor limbi, în primul rînd al francezei. Dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim propunea, în 1876, zeci de compuse savante cu super-: superabundanţă, superadult, supercatalectic, superdramă etc.

Pe lîngă utilizările standard ale formei super (în compuse mai vechi sau mai noi), în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi mai ales după 1989 a atras atenţia folosirea colocvială a acesteia, în concurenţă cu alte elemente de compunere devenite intensificatori: extra, mega, ultra etc. În noua utilizare extinsă, super nu mai era doar combinat spontan cu substantive, adjective şi adverbe – super-casă, super-bun, super-rapid (forme cu ortografie instabilă: scrise separat, cu cratimă sau chiar într-un singur cuvînt), ci şi utilizat autonom, ca adjectiv invariabil şi adverb: O petrecere super!; A fost super!; Vorbeşte super, inclusiv ca marcă de apreciere şi acord în dialog: – Am terminat. – Super! Uzul adverbial presupune transformarea elementului de compunere într-un cuvînt de sine stătător, înregistrat ca intrare separată de dicţionarele actuale (în DEX, cu definiţia „extraordinar, formidabil, excelent“ şi cu precizarea „familiar“).

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche