Despre domni

andrei_plesu.jpg

Andrei PLEŞU
Andrei PLEŞU

În articolul de săptămîna trecută, vorbeam despre „un tip uman“ – ilustrat de gruparea „Rugului Aprins“ (în anii ’40-’50 ai secolului XX) – un tip uman pe cale de dispariţie sau care dacă, prin miracol, reapare pe scenă e respins ca un corp străin de toate cercurile sociale şi profesionale de la noi.

Mă refer la ceea ce numim (încă) un „domn“ sau „o doamnă“. Am avut norocul să cunosc personal pe cîţiva dintre participanţii la întîlnirile de la Mînăstirea Antim: Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Marcel Avramescu, Părintele Andrei Scrima, Alexandru (Codin) Mironescu şi fiul său Şerban. La ei mă gîndesc cînd invoc portretul acelui „tip uman“ inactual astăzi: tipul „domnului“. „Domni“ erau şi Constantin Noica, şi Nicolae Steinhardt, şi Alexandru Paleologu, şi doctorul Eusebiu Munteanu, şi unchiul meu Vladimir Nicolescu, şi majoritatea profesorilor mei de liceu, şi mulţi alţii din generaţia lor. În ambianţa de-acum, cuvîntul „domn“ sună puţin obosit: are o iradiere uşor vetustă, uşor pompoasă, uşor inadecvată.

Ce (mai) înseamnă, de fapt, „să fii domn“? Pentru a răspunde, cel mai uşor îmi este să-mi reamintesc chipurile şi firea celor amintiţi mai sus. Erau foarte diferiţi unul de altul, erau personalităţi puternice, bine profilate, greu de adunat sub aceeaşi „categorie stilistică“. Dar ceva îi unea: erau, toţi, nişte domni! Se îmbrăcau cuviincios, cu bun gust, dar fără ostentaţie, vorbeau îngrijit şi expresiv, erau atenţi la interlocutor, ştiau să asculte, erau bine crescuţi şi bine şcoliţi, aveau „l’usage du monde“, dar şi înţelegerea supra-lumescului, ştiau cel puţin două limbi străine, erau mari cititori, ştiau să se poarte şi în societate, şi la masă, şi la biserică, şi între prieteni.

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche