Cam asta este receptarea dominantă (aproape „canonică“) a filmului lui Cristian Mungiu în presa românească: o obsesivă „editorializare“ a corupției fără scăpare. Și Mungiu are însă o anumită vină în orientarea eronată a privirii spre această temă a corupției, declarînd că filmul „are ca sursă de inspiraţie şi multele articole despre corupţie şi educaţie din presa românească a ultimilor ani“.

Pentru presa străină însă, Bacalaureat „tratează tema paternității“, este „un film despre noțiunea de sacrificiu“, „o poveste morală despre compromis și integritate“. Iar un critic francez consideră că „prin intermediul lui Mungiu, vedem la lucru o frăție de cineaști care analizează vinovăția clasei de mijloc“. După care se întreabă, retoric: „De ce oare reușește cinema-ul românesc mai bine decît cel francez să prezinte lumea de azi?“ Să fi văzut oare alt film?…

Filmul lui Mungiu „păcătuiește prin excesul demonstrativ“ – spune presa română. Și adaugă: „sub impresia unui realism detașat, se vrea să fim conduși spre o anumită teză“. „Bacalaureat este intim, epic și frumos de inteligent: un fel de Haneke cu o tușă de umanitate și fără dorința de a judeca“ – spune presa străină. „Mungiu n are timp de subtilități“ – spunem noi. „Totul este perfect așezat la locul lui, nimic nu este în plus pe durata celor 2 ore și 8 minute. Și fiecare mic detaliu, fiecare replică devin de o importanță capitală la final“ – spun ei. Și adaugă: „Prin Bacalaureat, românul Cristian Mungiu reușește filmul perfect“. „Mungiu recurge inclusiv la o serie de efecte împrumutate de la Haneke. În acest demers, Mungiu e practic un pastișor care lucrează cu rigla“ – mai spunem noi. „Există cîte ceva din cele mai bune părți ale lui Haneke și ale fraților Dardenne în acest Bacalaureat“ – sînt de părere ei.

Citiți continuarea articolului semnat de Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche