Răfuiala ca mod de viaţă

andrei_plesu.jpg

Andrei PLEŞU
Andrei PLEŞU

Înainte de 1989, nu ne răfuiam prea zgomotos cu nimeni. Evident, puterea se răfuia cu cei care nu respectau strict disciplina ideologică şi politică, iar populaţia se răfuia (mai curînd tacit şi cu perna pe telefon) cu puterea mincinoasă şi abuzivă. Probabil că, după patru decenii de frustrare sau de răfuială abia scîncită, o recuperare (compensatorie) a dreptului la furie era de neevitat. 

Exerciţiul demolării „aproapelui“, plăcerea nestingherită de a da de pămînt cu preopinentul, „libertatea“ de a dănţui războinic pe scena publică au devenit modalităţile curente de a face politică, de a face carieră, de a atrage atenţia, de a face „rating“. Fair-play? Bună-cuviinţă? Respect pentru adevăr şi pentru oameni? Reguli minimale de conduită? Grijă pentru limbaj? Să fim serioşi! Simplul fapt de a invoca asemenea criterii şi valori e taxat imediat drept „cenzură“, „atac la libertatea de exprimare“, „reflex securisto-comunist“ etc. Viaţa fără un pic de îmbrînceală, fără şuturi în ficat, fără capete în gură, fără cotonogeală, nu merită să fie trăită. Ce e mai frumos decît să te pozezi cu cizma pe gîtul opozantului? Ce e mai uşor decît să te distingi prin băşcălie sîngeroasă, prin zgîlţîirea „canonului“, prin gesticulaţia de paradă a băiatului deştept şi haios care n-are nimic sfînt? „Hai la lupta cea mare!“ – slogan al „Internaţionalei“ socialiste – e, din nou, la modă. E cheia succesului, secretul bunelor maniere, garanţia notorietăţii. După cîteva lovituri bine plasate vei putea cocheta cu gloria: „Eu sînt cel care i-am luat gîtul lu’ cutare! Aţi văzut cum l-am buşit pe cutărică? Credeaţi că e ceva de capul lui X? Uite că eu n-am probleme să-i trag un şut în fund, e bine? Gata cu fasoanele, gata cu morga elitistă, gata cu „intangibilii“! „Jos comunismul!“ 

Nu pledez pentru moţăiala generalizată a unui pacifism flasc. E normal ca partidele să polemizeze unele cu altele, e normal să existe concurenţă, diferenţe de opinie, diferenţe de gust. Dar muzica o face tonul. Argumentele, eleganţa, stilul, evacuarea plăcerii de a răni ar trebui să prevaleze asupra surescitării ţîfnoase, asupra trivialităţii de caftangiu şmecher, asupra mîrlăniei fără complexe.

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche