Avortul în America: experiență frecventă, învăluită în neînțelegere, tăcere și secret--interviu cu Jennifer Haigh

haighharpercollins.jpg

Jennifer Haigh, profesoară de arta ficțiunii la Universitatea statului Massachusetts--Boston
Jennifer Haigh, profesoară de arta ficțiunii la Universitatea statului Massachusetts--Boston
Sursa imaginii: 
HarperCollins

Jennifer Haigh este profesoară de arta ficțiunii la Universitatea statului Massachusetts--Boston. Laureată a premiului PEN/Hemingway, ea este autoarea unui volum de proză scurtă, Știri din Ceruri (2013), și a  șase romane:  Doamna Kimble (2003), Turnurile Baker (2005), Condiția (2008), Credință (2011), Căldură și Lumină (2016) și, în prima zi a lunii februarie, la editura Ecco/HarperCollins, MERCY STREET/Clinica de pe strada Mercy/, programat să apară anul viitor în versiune franceză la editura Gallmeister.

În noua creație a prozatoarei Jennifer Haigh cei care cred în "sanctitatea vieții" trăiesc vieți mediocre, purtate de soartă precum zăpada de vifornițele care în 2015, în Boston, s-au abătut în valuri vreme de cinci săptămâni, paralizând orașul. Marginali, apostolii anti-avort, clocesc, în izolare și precaritate materială, fantezii înfierbântate despre salvarea rasei albe condamnate la extincție de egoismul celor care-și ucid pruncii din pântec. Nimic nu e simplu, nimic previzibil în spectacolul de stradă ce se desfășoară zilnic în fața clinicii de pe strada Mercy, aflată într-un stat, Massachussets, în care avortul este legal în primele șase luni de sarcină. În interiorul clinicii, personalul--12 femei, unele voluntare, și un agent de siguranță debordat--încearcă să mențină, sub multiple presiuni, rutina zilnică de consiliere și asistență ginecologică. În exterior, pâlcul de protestatari, mereu aceiași își exersează dreptul legal de a exorta, uneori strident, în numele unei moralități absolute și deseori oarbe.  Anthony Blanchard, pensionar de boală, bântuie la colțul străzii, pozând paciente pentru galeria virtuală "a rușinii" pe care un alt personaj, Victor Prine--fost soldat în Vietnam, fost șofer de camion, fost pușcăriaș--o împrospătează perseverent, trecând peste inconventientele cotidianului mizer, pentru a "zămisli o lume mai albă".  În centrul acestei încleștări, la mijloc într-un fel,  se află Claudia Birch, cvadragenară cu origini modeste,  pe care le transcende,  imperfectă moral,  cu o viață familială încâlcită, care concede altor femei dreptul de a lua decizia--avortul-- pe care ea personal,  mânată de forța  irepresibilă a maternității, o refuză.

Jennifer Haigh:  Claudia, romanul întreg, sunt roadele experienței mele de voluntară la o clinică ginecologică. Claudia e consilieră la acea clinică; personajul e inspirat de persoane pe care le-am cunoscut în perioada de voluntariat. Decorul este Boston pentru că trăiesc în acel oraș și-l cunosc bine. Există un motiv în plus: Boston,  epicentrul marelui scandal de abuz sexual clerical, este probabil cea mai catolică urbe din America. M-a interesat această juxtapunere, Boston, oraș extrem de catolic, traumatizat de instituția Bisericii. Ca scriitoare m-a intrigat faptul că protestele din jurul clinicii erau deseori conduse de preoți catolici într-o perioada în care Biserica își pierduse mult din autoritatea sa morală, în special pe chestiuni sexuale.

Reporter:  Clinica titulară,  în plin vifor de controverse, se află într-un Boston înghețat, răvășit de viscole. E o simplă coincidență?

Jennifer Haigh:  Nu. Vremea joacă un rol major în roman. Iarna lui 2015 a fost cea mai grea din istoria Boston-ului--în orice caz de când se ține evidența, adică ultimii 350 de ani. Așa căderi de zăpadă n-au mai fost. Am trăit acea iarnă, și pot spune că fiecare locuitor suferă încă de stress post-traumatic. În roman, vitregia vremii  generează un sentiment de izolare. Personajele romanului sunt indivizi deja izolați într-un fel sau altul.  Singurătatea lor este accentuată de vremea care face imposibilă orice activitate.

Reporter:  Cine sunt femeile care vin pentru avort, sau care caută un sfat? Ce au în comun? Scrieți, "ezită, se luptă cu decizia, din cauza realităților aspre care fac imposibilă aducerea unui copil pe lume." Viețile lor, adăugați, sunt "o serie de fundături".

Jennifer Haigh:  Cea mai mare revelație din perioada voluntariatului a fost că femeile care decid să avorteze n-au practic nimic în comun. Aparțin tuturor profesiilor, tuturor straturile sociale. Din punct de vedere etnic, rasial, economic, cultural, clinica din Boston a fost cel mai divers loc pe care l-am cunoscut vreodată.  Erau cvadragenare cu cariere de succes, dar și fete foarte tinere aflate încă pe băncile școlii, fete din medii extrem de privilegiate dar și femei fără adăpost trăind în stradă;  toxico-dependente dar și femei pentru care îngrijirea încă unui copil era imposibilă.

Reporter:  "Cruciații anti-avort", cum ii descrieți, sunt probabil mai puțin diverși. Victor Prine, Anthony Blanchard, personajele care în roman ilustrează această mișcare, sunt "creaturi fragile crescute cu povești și fantezia narcotizantă a rugăciunii".  Pentru ce se roagă? Ce-i împinge să hărțuiască, să demonstreze, să cadă uneori în delincvență sau crimă?

Jennifer Haigh:  În multe cazuri, religia. Nu toți protestatarii sunt însă motivați de religie. Există o diferență clară între Victor Prine și Anthony Blanchard. Anthony, care e catolic, vede în avort un act imoral; rațiunile pentru care Victor este anti-avort sunt mult mai complicate și întunecate. Victor crează, în scopul de a le umili public, un site cu fotografii de femei  care, crede el, au decis să avorteze. În realitate, n-are habar de ce acele femei vin la clinică: uneori pentru avort, mult mai des pentru un control ginecologic sau pentru anti-conceptionale pe rețetă.

Reporter:  Pentru Victor Prine, site-ul Galeria Rușinii este un pas pe calea radicalizării. El evoluează spre violență inspirat de Tim McVeigh, teroristul de la Oklahoma City, "martir" al naționalismului alb. Scoateți la lumină un aspect mai puțin cunoscut al "cruciadei" anti-avort, anume că este suprematistă, cu tonuri sau substrat anti-etatist, conspiraționist, apocaliptic, inspirat printre altele--și e cu siguranță cazul lui Victor--de personalități ale radioului conservator.

Jennifer Haigh:  Am scris romanul în anii Trump. Neliniștea socială intensă, polarizarea pe tema rasei, s-au insinuat în narațiunea la care lucram. Nu spun că Victor e tipic pentru activiștii anti-avort, dar este produsul influențelor din societatea americană, printre ele, fără îndoială, cea a radioului de extremă dreapta din ultimii 20-30 de ani.

Reporter:  Un alt aspect fascinant pe care-l dezvăluie romanul este rasismul mișcării anti-avort, care are drept țintă femeia albă. Misoginia într-acolo se concentrează, împotriva femeii albe, care, crede Victor, e "îmbătată de putere și ține ostatecă  întreaga rasă albă".  Reală sau fictivă această fațetă a narațiunii?

Jennifer Haigh:  Victor Prine e în întregime fictiv, dar în construcția personajului am răscolit ungherele Internetului. Am fost șocată de unele comunități de pe Rețea, explicit rasiste, explicit misogine. Victor Prine, ca mulți alții astăzi, își petrece cea mai mare parte a vieții în spațiul virtual. N-a avut niciodată relații apropiate cu femei,  ideile lui despre ele sunt deformate, n-au o bază în realitate.

Reporter:  În plan personal, ce a însemnat această experiență? Ce lucruri noi ați învățat, ce v-a surprins?

Jennifer Haigh:  Un aspect șocant pe care l-am descoperit este cât de multe femei care avortează trăiesc în situații de violență familială.  N-am făcut voluntariat cu intenția de a scrie un roman, dar experiența mi-a arătat că realitatea nu e înțeleasă suficient.  În Statele Unite, toți au păreri despre avort, dar majoritatea știu prea puțin despre cine avortează și de ce. Stasticile arată că în America o femeie din patru va face avort,  dar această experiență atât de frecventă este învăluită în secret--majoritatea femeilor păstrează tăcerea.   Mulți dintre americanii cu păreri tranșante despre avort sunt foarte prost informați în materie.

Reporter:  Fără a deconspira nimic, să spunem că deznodământul romanului e un caz rar în care ceea ce NU  se întâmplă--sau e împiedicat de soartă să se întâmple--e mai  important poate decât ce se întâmplă. De ce ați ales acest final?

Jennifer Haigh:  Știu începutul, nu și sfârșitul romanului pe care-l scriu. Când am început CLINICA DE PE STRADA MERCY n-aveam idee care va fi finalul. Fiecare dintre  personaje m-a surprins, fiecare și-a găsit destinul, diferit de cel pe care l-am anticipat când am așternut primul cuvânt.

 
Jennifer Haigh intervievată de Radu Tudor, corespondent RFI în SUA