„Perfidul Albion”, eternul rival al lui Napoleon

waterloo.png

Ceremonie de comemorare la Waterloo, Belgia, 17 august 2019
Image source: 
AFP via France24

Napoleon Bonaparte suferea de ”anglofobie” încă din primii săi ani de la Academia militară. Britanicii au fost cei care i-au nimicit flota în Bătălia de la Trafalgar și l-au exilat pe Insula Sfânta Elena. Echipa postului de televiziune francez France 24 analizează aversiunea viscerală a lui Napoleon față de Regatul Britanic, pe care el îl numea „perfidul Albion”.

Imperiul lui Napoleon Bonaparte s-a prăbușit în 1813 după dezastruoasa campanie din Rusia. Cea de-a șasea coaliție, formată din britanici, ruși, prusaci, austrieci, suedezi, spanioli și portughezi s-a întors împotriva lui. La acea vreme, „micul caporal” le ordona francezilor să se refere la englezi folosind sintagma „perfid Albion”. Cu timpul, această insultă a devenit o banalitate.

În frunte cu amiralul Nelson, britanicii au obținut prima victorie majoră împotriva forțelor napoleoniene în 1798, în Bătălia de pe Nil. Amiralul Nelson a valorificat dominația Marinei Regale în Marea Mediterană, câștigând, șapte ani mai târziu, spectaculoasa Bătălie de la Trafalgar, la sud-vest de coasta spaniolă. În ciuda inferiorității numerice și a faptului că amiralul Nelson a murit pe câmpul de luptă, britanicii au ieșit victorioși din această bătălie.

După invadarea Portugaliei în 1807, Napoleon s-a întors împotriva aliaților săi spanioli un an mai târziu, instalându-l pe fratele său Joseph pe tronul Spaniei în locul regelui Ferdinand al VII-lea. Britanicii au profitat de această ocazie pentru a veni în ajutorul spaniolilor și pentru a proteja Portugalia.

Bătălia decisivă a avut loc în 1813 la Vitoria, între trupele franceze care, până la urmă s-au văzut în situația de a proteja fuga regelui Joseph Bonaparte, și o alianță între trupele britanice, spaniole și portugheze. Victoria aliaților îl obligă pe împăratul Napoleon să restituie coroana spaniolă lui Ferdinand al VII-lea.

A șasea coaliție a invadat apoi Franța și îl constrânge pe „marele general” să abdice în 1814. Anul următor, Napoleon reușește să scape din exil de pe Insula Elba și iese din nou la atac. Însă, ducele de Wellington și mareșalul prusac Leberecht von Blücher pun capăt ambiției împăratului la Waterloo în 1815. Învins și destituit din funcție, Napoleon este exilat definitiv pe Insula Sfânta Elena.

La două sute de ani de la moartea sa (5 mai 1821), echipa postului de televiziune France France 24 împreună cu istoricul și biograful Andrew Roberts, autorul cărții „Napoleon the Great”, abordează tema ostilității lui Napoleon față de britanici:

France 24: Potrivit istoricului J. E. Cookson, luptând împotriva armatei revoluționare franceze și apoi împotriva armatei lui Napoleon, „britanicii au trecut de la o acțiune militară împotriva unui regim revoluționar la un război de supraviețuire națională”. Cum s-a derulat acest proces?

Andrew Roberts: Acest citat este un bun rezumat al problemelor pe care britanicii le-au întâmpinat în urma loviturii de stat din 9 noiembrie 1799. Francezii au trecut de la un guvern aflat într-un declin iremediabil, în frunte cu un general strălucit [Bonaparte], la un guvern prosper. avându-l la conducere pe general, care într-adevăr a schimbat totul devenind prim consul în același an. Această situație a pus guvernul britanic într-o poziție mult mai dificilă.

Regală Britanică nu putea să facă rău cu adevărat Franței, iar Franța la rândul ei, dorind să îți protejeze teritoriul, nu putea să facă rău britanicilor. Dar, între 1802 și 1805, amenințarea unei invazii franceze a devenit un adevărat pericol. Napoleon avea nevoie doar de vreme bună și puțin noroc pe Marea Mânecii pentru a debarca armata în Kent sau Sussex. Astfel ar fi ajuns în Londra în mai puțin de o săptămână.

Cum se explică succesul militar britanic, în special cel al Marinei Regale în raport cu geniul militar al lui Bonaparte?

Succesul se datorează antrenamentului. Marina Regală a fost nevoită să petreacă 90% din timp pe mare atunci când a blocat portul Toulon, Brest sau alte porturi franceze. Navele lui Nelson au rămas în funcțiune cea mai mare parte din timp.

Aveau, de asemenea, mult mai mult praf de pușcă, așa că au tras mult mai mult. După ce a petrecut atât de mult timp pe mare, Marina Regală putea să atace din lateral de două ori mai repede decât francezii. Astfel se explică de ce flota franceză nu a marcat nicio victorie semnificativă în timpul războaielor revoluționare sau napoleoniene.

Deși s-a dovedit a fi un geniu în multe domenii, bătăliile navale nu erau punctul forte al lui Napoleon. Nu a înțeles cu adevărat diferența dintre „în vânt” și „sub vânt”. Deși s-a născut pe o insulă, Corsica, nu a înțeles că nu era suficient doar să ai mai multe nave ca să câștigi. De asemenea, nu comunica la fel de bine cu amiralii săi pe mare cum o făcea cu mareșalii săi pe uscat.

Ce fel de tactici au folosit amiralul Nelson și ducele de Wellington pentru a câștiga?

Atât în Peninsula Iberică, cât și la Waterloo, Wellington lupta într-un război de coaliție. Acest aspect este foarte important și s-a dovedit a fi în favoarea sa. Vorbea fluent franceza, îi admira pe portughezi, pe spanioli și armatele lor. Era născut pentru a conduce o coaliție.

Pe de altă parte, războaiele napoleoniene nu ar fi putut fi câștigate, la fel ca și în cazul celui de-al Doilea Război Mondial, dacă invazia Rusiei nu lua o întorsătură rea.

Un alt punct important îl constituie cooperarea dintre armata și marina britanică. Deși a început cu stângul în timpul războaielor napoleoniene, această înțelegere s-a îmbunătățit treptat. Între 1808 și 1809, prințul Frederic, duce de York, subestimat de istorie, a efectuat o restructurare importantă a armatei. Deși nu era un general foarte bun, s-a dovedit a fi un administrator priceput. Armata pe care a trimis-o în peninsulă era una modernă. Se baza pe meritocrație și era plătită în mod regulat.

În ceea ce îl privește pe Nelson, strategia pe care a folosit-o în timpul Bătăliei de la Trafalgar era similară cu cea folosită de amiralul Rodney în timpul Bătăliei de la Saintes [o bătălie navală în Caraibe în timpul războiului franco-englez în 1782 în America de Nord, n.r.], și anume a împărțit forțele în două și a atacat inamicul în unghi drept.

Cel mai fascinant lucru în ceea ce-l privește pe Nelson a fost faptul că era mereu în ofensivă. A înțeles că a ieși la atac în bătăliile navale însemna să ai un avantaj imens. Dacă amintim Bătălia de pe Nil, unde a reușit să-și adune forțele și să atace din două direcții flota franceză la Abukir, ne dăm seama că era capabil să-și modeleze în mod strălucit strategia în funcție de direcția vântului. Nelson și Wellington au reușit să folosească circumstanțele în avantajul lor.

Pentru Napoleon, Regatul Unit a fost „perfidul Albion”, reprezentat de o națiune de „prăvăliași”. După cum notați și dvs. în biografie, această ostilitate față de britanici era palpabilă la acea vreme. Dar care era cauza?

Când a plecat la Angers și Brienne pentru pregătirea sa militară, a primit o educație de la oameni influențați de Războiul de șapte ani [1756-1763, între Franța, aliată cu Austria și Marea Britanie, aliată cu Prusia, n.r.], în timpul căruia francezii au fost nimiciți de britanici. Astfel, Napoleon a crescut într-o atmosferă de anglofobie.

Totuși, trebuie menționat că, atunci când a întâlnit englezii la Elba, în timpul campaniilor sale militare sau la pregătirea pentru bătălia de la Waterloo, s-a înțeles foarte bine cu ei. A întâlnit o mulțime de britanici. Era foarte bun prieten cu lordul John Russell [viitorul prim ministru care l-a vizitat pe Napoleon la Elba, n.r.] și cu Charles James Fox [om de stat britanic, admirator al Revoluției franceze, n.r.].

Napoleon i-a plăcut pe englezii pe care îi întâlnea, dar nu și pe cei care se aflau pe câmpul de luptă...

 

Traducere de Andreea Sefciuchevici după articolul France 24