Metropolis

metropolis_productionstill_300dpi_03.jpg

Cadru din filmul Metropolis

Metropolis – anul apariției 1927, regizor Fritz Lang. Privești un clasic al SF-ului, știi că te afli în fața unui monument. Ți s-a spus asta, l-ai mai experimentat poate, sau poate nu (și în cazul ăsta totul e posibil, chiar și o dezamăgire, deși e cam greu de crezut să fii chiar atât de ghinionist). Și totuși… zâmbești. 

De multe ori o faci cu îngăduință, relaxat, chiar curios; alteori răbdarea îți este greu pusă la încercare. Ai parte de artificial, naivități, exagerări, clișee romanțioase, pedagogii reducționiste, poză până la ridicol și mult contrast. Cât mai mult contrast, pentru că, în viziunea lui Lang, între buni și răi, sus și jos, mașină și om, cei de deasupra și cei de dedesubt trebuie să fie o deosebire de-a dreptul biblică, ceva asemănător celei dintre lumină și întuneric, dintre Dumnezeu și ucigă-l toaca, dintre alb și negru de nervi.

În consecință, epicul e la el acasă, așa după cum îi stă bine unui film cu asemenea ambiții și posibilități. Lista cuprinde: viziuni fenomenale cu mase de muncitori în mișcare și metamorfozări halucinante ale mașinilor în zeități sângeroase, un Nou Turn Babel cu mult mai Babel și mai Turn decât precedentul pentru simplul fapt că de această dată proiectul e încheiat și perfect funcțional, imagini iconice ale magalopolisului viitorului în toată splendoarea lui, catacombe pseudo neo-creștine și personaje feminine antagonice demne de o poveste morală a noului ev mediu subteran imaginat undeva, departe, în anii 2000, un cavaler în alb (calul îi lipsește), un vrăjitor-rău-om-de-știință-iubit-trădat-răzbunător-personaj-negativ-vai-ce-urât, copii nevinovați și puri, și, lovitură de maestru, un robot malefic de sex feminin. Povestea acoperă complet arcul posibilităților. Fiindcă aici Lang e un super vizionar, iar generațiile de creatori ce îi vor urma se vor inspira din alegerile pe care le face în Metropolis cu vârf și îndesat. Adunat însă, în mod paradoxal, totul la final, reprezintă rețeta unui mesaj direct, clar și neproblematic. 

Poate uneori ne mai opintim puțin printre simboluri și trimiteri religioase, apocalipse de tabloid și mici isterii tehniciste, dar în mare mesajul de care vorbim e limpede ca apă rece de izvor – iubirea e cheia: mediatorul între cap și mâini trebuie să fie inima! Semnul exclamării alăturat majusculelor care îți umplu ecranul da greutatea necesară afirmației; ea e cireașa de pe tort. Lang o păstrează pentru marele final, pentru a-și încununa discursul pedagogic. Privitorul e atenționat cu ajutorul ei exact ca la școală, ca nu care cumva, în chip nedisciplinat, să înțeleagă altceva. Ar fi păcat, nu, ca, după atâtea lupte și epic revărsat, să mușcăm alături de miez. În final, binele triumfă într-o cadru de-a dreptul statuar-ecvestru. Ce poți să mai spui decât că da, într-adevăr, e cu adevărat înduioșător cat de explicit și aplicat totodată este acest mesaj. Mai ales că el pare să funcționeze pur și simplu natural în tot filmul.

Chiar și, vorba aceea, în viitor, acolo unde mașinile tind să devină inamicul numărul unu al omului, el e victorios. E de reținut această idee pentru că ea este obsesia ultimului secol, iar acum, de când totul se raportează la inteligența artificială, scenariile din Matrix, Blade Runner și The Fifth Element sunt noile noastre obsesii. Dar trebuie spus că, înainte de a încheia, mai e nevoie să se insiste asupra unui factor esențial al filmului – robotul. El este cu adevărat suma mașinilor, a creativității și a celor mai negre temeri ale noastre. Și asta nu e tot. În viziunea lui Lang, el – robotul în deplina sa feminitate de împrumut – e elementul care face spectacolul. El e totodată cumva și cel de-al cincilea călăreț al Apocalipsei și în fața lui doar iubirea (ah, a câta oară!?) e singura care poate ar mai avea ceva de spus. Dar, una peste alta, oricât ai încerca să aduni nemulțumiri mărunte și să inventariezi petele în soare de care filmul este plin, înțelegi că ai în față o capodoperă. Impactul vizual este uriaș, reușita captării acelei atmosfere specifice aglomerării urbane de dimensiuni giantice și a celeilalte lumi paralele din subteran este impresionantă, dimensiunea mizelor pentru care se poartă bătălia în alb-negru e colosală și îmbrățișează omenirea.

E o poveste a viitorului articulată poate dintr-un trecut pe alocuri de mult depășit, dar care, spre meritul ei, încă nu și-a spus ultimul cuvânt. În Metropolis, Fritz Lang e unul dintre marii profeți ai filmului. Orașul lui e arhetipul aglomerărilor orgolioase de sticlă și îndrăzneala arhitectonică uluitoare care se întâlnesc deja acum peste tot în lume nu numai în filmele lui Ridley Scott sau Luc Besson. Robotul va deveni cu siguranță, într-un viitor care pare din ce în ce mai apropiat, o prezență banală în viețile noastre, iar depre îndrăgostiți nu cred că mai este cazul să insistăm. Încă ne mândrim cu ei, și pe alocuri chiar și cu noi înșine măcar în poze sau rememorări mai mult sau mai puțin melancolice. În concluzie, doritorii pot trăi oricând online două ore, douăzeci și opt de minute și patruzeci și cinci de secunde de adrenalină pură cu o vechime documentată de 93 de ani. Și să nu uităm: mediatorul între cap și mâini trebuie să fie inima!

 

 

P.S. ultimul semn nu este unul al nedumeririi…