Trecea Fanfara Militară

Cred că mulţi dintre ascultătorii noştri îşi aduc aminte de cunoscutul şlagăr interpretat cu mulţi ani în urmă de Dan Spătaru – "Trecea Fanfara Militară"...Fanfare mai cântă şi astăzi prin România – şi nu numai militare. Iar în Franţa, putem vorbi chiar de un "nou suflu al fanfarelor".

Cu imaginea lor prăfuită şi-un repertoriu din alte vremuri, unii credeau fanfarele condamnate, sortite dispariţiei. Ei bine nu! Aflaţi că pe meleagurile Franţei şi mai ales în nord-vestul ţării o duc foarte bine. Mai bine ca oricând. După o perioadă de "oboseală" în anii 1980, au redemarat în forţă. În regiunea Nord-Pas-de-Calais, cea mai muzicală din Franţa în domeniul fanfarelor, sunt înregistrate 800 de fanfare – în această regiune deci – au chiar propriul lor festival, organizat în fiecare an în luna mai. Şi sunt nelipsite de la marile şi micile sărbători: de pildă, toamna trecută, la ceremonia de deschidere a manifestării "Lille Europa XXL" – multe dintre ele au însoţit marea paradă. Centenare, centenare dar....se ţin bine fanfarele în nord-vestul Franţei, regiune în care clima nu e deloc propice "leneviei", atitudinii de "farniente"- şi unde, societăţile muzicale au cunoscut o dezvoltare fulgurantă încă din secolul al 19-lea: fiecare corporaţie şi fiecare uzina avea propria ei societate muzicala. E drept că pe-atunci, distracţiile nu erau prea multe. Aşa că, ori jucai fotbal, ori te-apucai de muzică, intrai într-o fanfară. Amândouă erau desigur activităţi bărbăteşti, femeile ocupându-se mai ales cu croitoria.

Abia prin anii 1950 au început să fie primite în fanfare. În timp ce femeile rămâneau deci să se ocupe de treburile casei, muncitorii suflau în trompetă sau în saxofon. O tradiţie foarte încurajată de patronat care vedea în această activitate un mijloc de "încadrare" a personalului: muncitorii, ocupaţi să pregătească un concert, erau mai puţin disponibili să pregătească...greve. În sectorul textil şi-n cel minier, patronii nu ezitau să le ofere tot felul de prime muzicienilor care dădeau dovadă de cea mai mare asiduitate. Prestigiul întreprinderii se măsura prin calitatea fanfarei ei, şi rivalităţile între grupurile muzicale întreţineau o anume emulaţie. Era deci o adevărată competiţie – cine are fanfara cea mai mare sau cine interpretează melodiile cele mai complexe. În unele comune, fanfarele aveau chiar culoare politică – şi prin spectacole – "roşiii" se înfruntau cu "albaştrii".

Astăzi, nu mai sunt la modă aceste rivalităţi. N-au rămas decât iubirea pentru muzică şi plăcerea de a cânta împreună. Sunt tot felul de meserii într-o fanfară şi uneori, rolurile sunt inversate: şeful unui mare serviciu, modest trompetist în orchestră, cânta cum îi spune unul din salariaţii săi, care e solist. E o formidabilă şcoală a vieţii. Tineri care tocmai au terminat o şcoală de muzică sunt alături de muzicieni mai experimentaţi.

Fanfara e un grup în care, din dragoste pentru muzică, oameni de toate meseriile şi de toate vârstele fac să cadă barierele sociale şi generaţionale. E o oază de convivialitate din care însă nu lipseşte exigenţa calităţii. căci, muzician amator nu înseamnă -"amatorism". Unele fanfare sunt invitate şi la alte festivaluri decât al lor, din luna mai, şi, se ştie, vara e un anotimp foarte propice pentru turnee...