Scenarii pentru ieşirea din criza libiană

libia.jpg

Photo:Reuters / Suhaib Salem

Franţa a dat tonul intervenţiei militare în Libia, ar fi însă interesant de văzut acum dacă şi pe plan diplomatic sau politic Parisul are propuneri. Pentru că scenariile pentru ieşirea din criza libiană nu sunt numai militare. Franţa încearcă acum să se poziţioneze şi din acest punct de vedere, care este însă mai dificil decît cel militar.

În paralel cu veştile care vin de pe teren, unde "revoluţionarii" (cum sunt numiţi în ultimul timp) nu reuşesc să se impună din punct de vedere militar, în culisele diplomaţiei mondiale se discută serios despre un eventual scenariu politic al ieşirii din criză.

Spectrul unui impas militar îi preocupă acum în cel mai înalt grad pe occidentali. Colonelul Ghaddafi pare să dispună încă de mijloace pentru a se menţine la putere: trupe fidele, mercenari şi fonduri suficiente. S-ar părea că dictatorul de la Tripoli îi plăteşte pe mercenari cu o sută de dolari pe zi – informaţia este evocată într-un reportaj realizat la Benghazi.

Chiar dacă occidentalii îl vor priva pe Ghaddafi de banii depuşi în diverse bănci din Europa sau America de Nord, el dispune încă de resurse financiare şi de sprijin în multe ţări africane.

Perspectiva unui război civil de lungă durată în Libia este şi ea un scenariu care nu-i încîntă pe occidentali. Muammar Ghaddafi recurge acum la argumente care ar putea avea un anume ecou în lumea arabă: el este redutabil în rolul de şef de stat agresat chipurile de un Occident care vrea să pună mîna pe petrolul ţării sale şi să recolonizeze nordul Africii.

Absolut nimeni nu poate prevedea ce se va întîmpla în Libia în următoarele zile sau săptămîni, dar se ştie ce nu se va întîmpla: nici un soldat occidental nu va pune piciorul pe solul libian. Nimeni nu exclude nici o eventuală reluare a contactelor cu regimul lui Ghadaffi.

Şefa diplomaţiei americane, doamna Hillary Clinton, a afirmat de altfel că diverse "persoane" din anturajul şefului suprem de la Tripoli i-ar fi contactat pe aliaţi în vederea găsirii unei ieşiri din criză convenabile pentru toată lumea. Ar fi oare de acord Ghaddafi să organizeze alegeri libere în ţara sa, cu o puternică prezenţă a observatorilor internaţionali? E prea devreme pentru a avea un răspuns la această întrebare.

Nimeni nu-şi imaginează nici faptul că "revoluţionarii" de la Benghazi şi din alte oraşe ale Libiei ar putea fi transformaţi peste noapte într-un corp de aramată eficient, bine antrenat şi bine înarmat. O operaţiune de acest gen ar dura mult timp, cel puţin cîteva luni bune.   

Iar pe acest fond, războiul mediatic dintre Muammar Gaddafi şi restul lumii continuă, liderul de la Tripoli rămîne activ pe terenul propagandei şi repetă ceea ce a mai spus, că este gata pentru un război, dacă va fi nevoie.  

Occidentalii se tem cel mai mult, în actualul context, să nu facă o mutare greşită care să compromită uriaşul elan eliberator din lumea arabă. Pentru că lumea arabă "se mişcă" pentru prima dată după multe decenii şi pentru prima dată în istoria modernă a relaţiilor dintre europeni şi arabi cele două lumi se află practic de aceeaşi parte a baricadei, de partea democraţiei. Faptul este observat de comentatorul francez Bernard Guetta într-un articol publicat în LIBERARION. El spune: "Astăzi democaţia este cea care desenează frontierele dintre cele două lumi şi nu religia".

Iar momentul este cu adevărat unul de excepţie dacă ne gîndim că, la trei luni după revoluţia din Tunisia, mişcarea în numele libertăţii s-a extins în Egipt şi în Libia, în Yemen şi în Arabia Saudită, în Jordanis şi în Siria. Regimul militar din algeria a trebuie să cedeze unor revendicări importante, regele Marocului a promis instaurarea unei monarhii constituţionale.

Se mişcă lucrurile în Bahrein şi Oman, iar mai nou în Siria, ceea ce ar putea transforma total peisajul geopolitic din regiune. Să nu uităm că Siria este aliata Iranului şi îi sprijină, împreună cu regimul ayatolahilor, pe heţbolahii din Liban şi pe extremişti din Gaza. Vîntul libertăţii şi al democraţiei este însă fragil, în orice moment regimurile dictatoriale pot declanşa o contra-mişcare, mai ales dacă occidentalii încep să comită erori în Libia şi să provoace, de exemplu, victime în rîndurile populaţiei civile.

În presa franceză are loc în acest moment o vastă dezbatele în legătură cu acest moment istoric din lumea arabă şi în legătură cu şansele sale de reuşită. O răscoală nu se transformă automat în revoluţie după cum nici revoluţiile nu sunt victorioase în mod automat. Ziarul LE FIGARO compară mişcările revoluţionare de astăzi din lumea arabă cu cele din 1848 dun Europa…

Ori, în 1848 ce s-a întîmplat: toate revoluţiile care s-au ţinut lanţ au fost înăbuşite în sînge. Un istoric francez remarca tot astăzi în LE FIGARO că Revoluţia franceză a fost doar începutul unui proces de construire a democraţiei, proces care a durat… o sută de ani.

Ar fi deci irealist să aşteptăm miracole imediate în lumea arabă, dar nici pesimismul nu trebuie cultivat într-un astfel de moment istoric în ciuda complexităţii sale şi a multor incertitudini.

Matei Vişniec