Libia – posibile explicaţii şi scenarii

La exact opt ani de la începerea celui de-al doilea război din Irak, o ţară arabă se află din nou sub bombe. O coaliţie internaţională vrea să impună zonă de interdicţie aeriană în Libia şi să îl împiedice pe Muammar Gaddafi să îşi masacreze poporul. Coaliţia acţionează în baza mandatului dat de rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate al ONU.

Avioanele bombardează ţinte militare fixe şi mobile. Gaddafi  ameninţă  că va transforma Mediterana în „câmp de luptă” şi că forţele sale vor ataca orice obiectiv „civil sau militar” din Mediterană. Deocamdată, riposta militară a forţelor lui Gaddafi este însă redusă.

Comunităţii internaţionale i-a fost nevoie de mai multe săptămâni ca să reacţioneze. Am asistat la un veritabil balet diplomatic, la declaraţii făcute azi care erau retractate pe jumătate mâine.  Până la urmă, la impulsul Franţei şi Marii Britanii a fost votată rezoluţia 1973  a Consiliului de Securitate ONU.  După care, un summit extraordinar ţinut la Paris a permis începerea  atacurilor. În ultima clipă, am putea spune, deoarece trupele lui Gaddafi bombardau deja ultimul bastion serios al insurgenţilor, oraşul Benghazi. Dacă  Gaddafi ar fi reuşit să preia puterea în Benghazi înainte de atacurile aliaţilor, zona de excludere aeriană ar fi rămas practic fără obiect.

 

Cum s-a ajuns aici

Vârfurile de lance ale operaţiunii sunt Franţa şi Marea Britanie.  Franţa lui Nicolas Sarkozy  vrea să şteargă imaginea  pe care a dat-o la începutul revoltelor din „primăvara arabă”, când fostul ministru de externe, Michelle Alliot Marie, propunea voalat sprijinul Parisului pentru  Ben Ali ca să stăpânească manifestaţiile împotriva regimului.  Sarkozy a fost cel care şi-a surprins partenerii europeni ( şi chiar propriul ministru de externe, Alain Juppe  ) în urmă cu zece zile, recunoscând Consiliul Naţional de Tranziţie ( din Benghazi ) drept unicul interlocutor din Libia.  Sarkozy a făcut această declaraţie după o întâlnire cu Mustafa Abdel Jalil,  fost ministru al Justiţiei devenit şeful politic al rebeliunii, pe care l-a primit la palatul Elysee. Interesant este că această întâlnire a fost posibilă graţie unui...filozof. Bernard Henri-Levy, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mediatici eseişti francezi, angajat – cu mai mult sau mai puţin succes -  în numeroase cauze umanitare din Bosnia până în Afganistan, se află la Benghazi ca reporter amator. El e cel care s-a întâlnit cu Abdel Jalil şi l-a convins apoi pe amicul său, Nicolas Sarkozy, să îl primească pentru o discuţie. Din momentul în care a recunoscut Consiliul Naţional de Tranziţie, Franţa a devenit cel mai aprig susţinător al opţiunii militare în Libia. După cum se vede, căile diplomaţiei nu sunt numai complicate, ci şi originale, uneori.

În Marea Britanie, David Cameron avea şi el motive pentru a sprijini acum intervenţia în Libia. Prim ministrul britanic voia să facă uitate recentele critici privind o deplasare din februarie în Egipt şi Kuweit, unde fusese însoţit în primul rând de reprezentanţii marilor trusturi producătoare de armament. Mai mult,  potrivit ziarului The Times,  guvernul britanic ar fi în încurcătură dacă s-ar descoperi că o parte din armele folosite împotriva manifestanţilor în Libia şi Bahrain sunt de provenienţă britanică. În plus, presa îl criticase pe Cameron şi pentru modul prost în care a gestionat repatrierea cetăţenilor britanici din Libia.  Încă un motiv pentru a dori să îşi îmbunătăţească imaginea.

În Europa, Germania a fost cea mai reticentă.  Motivele ţin de istorie, dar şi de chestiuni de actualitate.  După  al doilea război mondial, Germania este extrem de reticentă în a sprijini acţiuni militare. Războiul din Afganistan, unde trupe germane sunt prezente, este un subiect controversat la Berlin. Să ne amintim că anul trecut, preşedintele german Horst Kohler a demisionat după ce a declarat că „angajamentul militar german în Afganistan urmăreşte protejarea intereselor comerciale”.  Orice iniţiativă militară trebuie să aibă şi acordul Parlamentului şi e greu de crezut că în acest context, parlamentul german ar fi aprobat susţinerea unei intervenţii militare într-o altă ţară. Mai mult, în Germania vor avea loc mai multe alegeri regionale în următoarele luni, iar coaliţia condusă de Angela Merkel e într-o poziţie fragilă. Presa de la Berlin a criticat însă atitudinea autorităţilor germane.  Der Spiegel remarca faptul că, la votul din Consiliul de Securitate al ONU, „Germania şi-a ales prieteni ciudaţi.  Germania, o democraţie care pune preţ pe respectarea drepturilor omului, a fost alături de două ţări, Rusia şi China, care au probleme la acest capitol,  şi nu a votat cu partenerii săi tradiţionali, Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa”. Germania, care vrea  să obţină – justificat – un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, ar putea întâmpina unele probleme după acest episod.

Poziţia Statelor Unite a fost şi ea  ezitantă. După ce la început  păreau favorabili unei zone de interdicţie aeriană, americanii au început să vorbească pe mai multe voci. Robert Gates, ministrul apărării, a fost cel mai reticent, explicând că o „zonă de interdicţie aeriană înseamnă lovituri aeriene”, care implică riscuri majore. E vorba în primul rând de pierderi de vieţi omeneşti în rândul civililor şi de consecinţele „pagubelor colaterale”.  Statele Unite sunt deja implicate în două războaie în ţări arabe, Afganistan şi Irak, şi ştiu cât de costisitor e un război în termeni de resurse şi imagine.  Pe de altă parte, Americii lui Obama îi venea greu să nu reacţioneze în faţa unui dictator care îşi masacra populaţia, după ce  Washingtonul susţinuse aspiraţia către libertate a popoarelor arabe.  Ce semnal pentru alţi dictatori ar fi fost o neimiplicare a comunităţii internaţionale, dacă intrarea lui Gaddafi în Benghazi s-ar fi soldat cu o baie de sânge ?  În fine, observatori americani spun că Barack Obama are nevoie de o intervenţie de succes în politica externă, preşedintele american fiind criticat deseori pentru ezitarea din politică externă. 

Ţările occidentale nu sunt singure în această operaţiune.  Instaurarea unei zone de interdicţie aeriană fusese cerută de acum zece zile de statele din Liga arabă. Acest sprijin aminteşte de războiul din Golf din 1991,  când toată lumea era împotriva lui Saddam Hussein.  Chiar dacă nu au susţinut operaţiunea împotriva lui Gaddafi , nici Rusia şi nici China nu i s-au opus ( aşa cum a sperat până în ultima clipă Muammar Gaddafi ). Pe de altă parte, NATO, chiar dacă a fost îndelung consultată, nu a fost impllicata formal în operaţiune. Ar fi fost un semnal prost pentru ţările arabe. 

 

România

În Europa, România se află mai aproape de tabăra germană decât de cea franco-britanica. După summit-ul extraordinar din 11 martie, preşedintele român era reticent. El spunea că  România nu susţine o soluţie militară în Libia şi că o eventuală zonă de interdicţie aeriană ar trebui să fie o misiune asumată de NATO.   Pe dea altă parte însă şeful statului spunea că România ar fi de acord cu o zonă de interdicţie aeriană în condiţiile existenţei unei rezoutii ONU, cu susţinerea Ligii Arabe şi a Uniunii Statelor Africane. Între timp, rezoluţia ONU a fost votată, există sprijinul  Ligii Arabe, dar nu şi al Uniunii Statelor Africane.  Misiunea nu se desfăşoară însă sub „umbrela” NATO, din motivele pe care le-am văzut.  România spune,prin vocea ministrului de externe, că va fi „umăr la umăr cu aliaţii săi”, dar nu ştim în ce ar putea consta sprijinul.

 

Scenarii

Care sunt scenariile posibile ? Unul dintre ele, chiar dacă nu pare plauzibil, ar fi ca Gaddafi să accepte rezoluţia 1973 şi să renunţe la operaţiunile militare.   Dictatorul este autorul a nenumărate piruete în ultimii 40 de ani care l-au transformat din principal finanţator al terorismului internaţional în aliat în lupta împotriva Al Quaeda. Ca urmare, comunitatea internaţională ar trebui să înceapă atunci negocieri cu el.  O situaţie complicată.

Armata ar putea să îl trădeze pe Gaddafi : mercenarii să fugă, iar libienii din forţele sale să lase armele şi chiar să se alăture insurgenţilor. Este ceea ce s-a întâmplat în primele zile ale revoltei din Libia când oraş după oraş trecea în mâinile rebelilor, chiar dacă aceştia nu erau organizaţi şi nu dispuneau de arme puternice.  Este scenariul unei intervenţii  scurte, în care sprijiniţi de o intervenţie externă, libienii reuşesc  să înlăture un dictator sângeros. Merge în sensul revoltelor din lumea arabă.

 Armata ar putea continua operaţiunile împotriva insurgenţilor.  În bombardamentele lor,  Aliaţii ar putea răni şi omorî civili ( Gaddafi spune deja că acest lucru s-a întâmplat deja, dar e  posibil să fie încă unul dintre trucurile lui de comunicare ). Regimul va miza pe clişeele gen :”Cruciaţii atacă Islamul”,   un mesaj care are cu atât mai multe şanse să fie ascultat, cu cât intervenţia se va prelungi.  Aliaţii ar putea avea probleme şi cu propriile opinii publice, în condiţiile în care intervenţia lor se dovedeşte ineficace. Au mai existat exemple de zone de excludere aeriană, în timpul războiului din Bosnia şi apoi în Irak, care nu au împiedicat masacre. Coaliţia, încropită în viteză, s-ar putea fisura. În plus, ţările occidentale ies dintr-o grea criză economică şi au tăiat mult din cheltuielile militare. Nu e deloc sigur că o operaţiune militară costisitoare va fi bine primită de cetăţenii acestor ţări. 

Opţiunea unei intervenţii terestre este exclusă.  Nu e permisă de rezoluţia Consiliului de Securitate, nici dorită de aliaţi sau de insurgenţi.  Sunt mulţi observatori care cer însă înarmarea rebelilor, pentru a le permite să îl învingă mai repede pe Gaddafi.  Dacă intervenţia aeriană nu  are repede rezultate vizbile, ar putea  fi o opţiune.

Există apoi şi alte scenarii, pe termen mai lung, legate de felul în care va arăta Libia post Gaddafi. O ţară tribală,  cu zone bogate în petrol, dar cu altele extrem de sărace, care nu are o cultură democratică.  Se pot pune întrebări privind dorinţa liderilor insurgenţilor de a accede la democraţie, dat fiind trecutul unora dintre ei ( Mustafa Abdel Jalil, fostul ministru al Justiţiei, e acuzat de Bulgaria că ar fi fost unul dintre cei care au pus în scenă înscenarea procesului care era să ducă la execuţia unor infirmiere bulgăroaice ).

Ceea ce nu poate fi pus însă în cauză este dorinţa libienilor de a scăpa de Gaddafi.  Zecile de reportaje cu oameni obişnuiţi din oraşele care nu se mai aflau sub controlul lui Muammar Gaddafi sunt o dovadă în acest sens.  Bucuria celor din Benghazi la auzul rezoluţiei 1973 nu a fost mimată, cum nu e mimată nici represiunea dură a lui Gaddafi împotriva celor care îl contestă.