Haosul post-Gaddafi şi haosul post-al-Assad

refugiati.jpg

Refugiaţi din Libia.© Mohammed Salem/Reuters

Dictatorul de la Tripoli, Muammar Gaddafi şi cel de la Damasc, Bashar al-Assad, au cel puţin un lucru în comun: amândoi sunt convinşi că în cazul în care vor trebui să cedeze puterea în urma lor se va instala haosul. Occidentalii se tem şi ei de dezordine şi vid de putere.

Haosul post-Gaddafi şi haosul post-al-Assad sunt luate în considerare de strategi. Din modul în care reacţionează capitalele occidentale rezultă că aceastea se tem mai mult de modificările de alianţe care ar putea interveni la graniţele siriene, dacă s-ar prăbuşi regimul de la Damasc, decât la graniţele libiene, dacă s-ar prăbuşi regimul de la Tripoli. Nu întâmplător deci în Siria nu este prevăzută absolut nici o intervenţie militară.

În ultimul timp Alianţa Atlantică şi-a intensificat bombardamenele la Tripoli, ceea ce nu înseamnă că Muammar Gaddafi nu mai are resurse pentru a rezista şi chiar pentru a contra-ataca pe plan tactic. Este ceea ce se întâmplă acum la frontiera dintre Libia şi Tunisia.

Dictatorul de la Tripoli, Muammar Gaddafi şi cel de la Damasc, Bashar al-Assad, au cel puţin un lucru în comun: amândoi sunt convinşi că în cazul în care vor trebui să cedeze puterea în urma lor se va instala haosul. Occidentalii se tem şi ei de dezordine şi vid de putere. Haosul post-Gaddafi şi haosul post-al-Assad sunt luate în considerare de strategi. Din modul în care reacţionează capitalele occidentale rezultă că aceastea se tem mai mult de modificările de alianţe care ar putea interveni la graniţele siriene, dacă s-ar prăbuşi regimul de la Damasc, decât la graniţele libiene, dacă s-ar prăbuşi regimul de la Tripoli. Nu întâmplător deci în Siria nu este prevăzută absolut nici o intervenţie militară aeriană, în timp ce în Libia bombardamentele se intensifică.

Muammar Gaddafi mizează însă, în prezent, pe o internaţionalizare a conflictului cu scopul de a-i forţa pe occidentali să-l considere, oarecum ca şi pe Bashar al-Assad, indispensabil pentru menţinerea stabilităţii şi evitarea haosului. În ultimul timp forţele regimului de la Tripoli au efectuat mai multe incursiuni pe teritoriul tunisian unde s-au refugiat de fapt mii de libieni.

Forţele pro-Gaddafi au recurs chiar şi la bombardamente în teritoriul tunisian, fapt de o extremă gravitate. Muammar Gaddafi îşi cunoaşte bine vecinii, el ştie că armata tunisiană este slabă şi în plină reorganizare, că democraţia este încă fragilă în Tunisia şi că o parte din aparatul care l-a susţinut atâta vreme pe fostul preşedinte Ben Ali este încă operaţional. Orice extindere a conflictului armat în ţările din jur nu ar face decât să-i întărească lui Muammar Gaddafi statutul de partener indispensabil la eventuale discuţii de pace.

Probabil că dictatorul de la Tripoli îşi spune: ia te uită, Bashar al-Assad îşi mascrează populaţia dar nici un avion occidental nu îl bombardează, de ce să fiu numai eu obligat să încasez bombele Alianţei Atlantice?

Tot mai mulţi analişti spun astăzi că planul intervenţiei în Libia a fost prost pregătit. El s-a bazat de fapt pe premisa unei intervenţii rapide, a unui blizt krieg, şi a unei prăbuşiri immediate a lui Muammar Gaddafi.

Acum, însă, s-ar putea spune că tactic vorbind Muammar Gaddafi este în ofensivă şi provoacă deja un haos regional cu consecinţe dramatice. Potrivit estimărilor ONU, în jur de 750 000 de persoane au părăsit Libia de când regimul de la Tripoli şi-a lansat ofensiva împotriva rebelilor. În Italia şi în Malta au ajuns cel puţin 12 000 de persoane provenind din Libia.

Am putea evoca aici o teribilă ironiei a istoriei. Într-o primă fază Europa a fost confruntată cu valul de refugiaţi tunisieni, care a fost o consecinţă a victoriei democraţiei în Tunisia.

Acum europenii sunt confruntaţi cu valul de refugiaţi şi problemele umanitare apărute în urma prelungirii conflictului din Libia şi a rezistenţei lui Gaddafi. Cum spun înţelepţii, este uşor de început un război, dar mai greu de terminat, şi în orice caz, toată lumea ştie când începe un război dar nimeni nu poate şti când se termină.  

Matei Vişniec, Paris şi Mihalea Gherghişan, Bruxelles