Dictatorul şi televizorul

gaddafi-muammar-reuters-max-rossi.jpg

Liderul libian, Muammar Gaddafi (Foto : Reuters / Max Rossi)

Unde se încheie informaţia şi unde începe dorinţa de senzaţional în relatările despre Muammar Gaddafi ? Dictatorul libian are parte de o serie de interviuri în presa internaţională, care îi permit să susţină tezele cele mai fanteziste. Într-un articol de opinie, Matei Vişniec atrage atenţia asupra riscului de derapaj mediatic.

Fără îndoială, este important să fim bine informaţi despre ce se întâmplă în Libia şi mai ales despre cât de departe poate merge delirul unui dictator precum Muammar Gaddafi. Când el spune că nu va ceda niciodată puterea, că se va lupta până la ultima picătură de sânge, că îi va măcelări pe toţi cei care s-au răzvrătit împotriva sa, toate acestea sunt informaţii importane şi utile, pentru a înţelege psihologia personajului, starea de spirit în care se află şi mai ales cât de periculos poate rămâne pentru democraţie şi dorinţa de libertate a poporului său.

Îndrăznesc însă să mă întreb dacă nu cumva mediile de informare internaţionale nu transmit prea multe interviuri cu el şi prea multe imagini din anturajul său, doar de dragul spectacolului. Canalul de televiziune american ABC a difuzat nu demult un interviu cu Gaddafi, în care acesta apare calm şi sigur pe sine, jucând de minune rolul ghidului suprem, care stăpâneşte situaţia şi îşi permite să spună nişte enormităţi de genul "toţi libienii mă iubesc" şi "tot poporul e gata să moară împreună cu mine".

Într-un moment în care în Libia revolta este încă fragilă, într-un moment în care cei care se opun regimului Gaddafi n-au reuşit încă să se organizeze, ceea ce se întâmplă pe terenul războiului psihologic este foarte important. Or, observ că Muammar Gaddafi nu este lipsit de talent în materie de război psihologic şi reuşeşte chiar să utilizeze mediile de informare occidentale, pentru a-i înfricoşa şi eventual descuraja pe manifestanţi şi pe cei care au pus mâna pe arme.

Ziarul Le Journal du Dimanche a publicat duminică, 6 martie, un interviu (în "exclusivitate mondială") cu Gaddafi, precum şi o fotografie a sa, făcută, se precizează, în cortul său din cartierul său general de la Tripoli. Într-un război psihologic, fiecare detaliu contează, fiecare frază şi fiecare formulă, or, iată ce le spune de fapt Gaddafi rebelilor cu ajutorul presei franceze : "uitaţi-vă la mine, conduc operaţiunile din cortul meu, nu mă tem de gloanţe şi mai ales fotografia mea apare pe o pagină întreagă în presa occidentală".

Media, complice involuntar ?

Îndrăznesc să mă întreb deci dacă nu sunt cumva prea mulţi ziarişti occidentali care roiesc în jurul dictatorului şi dacă nu sunt cumva prea numeroase mediile de informare avide, în primul rând din motive comerciale, să transmită lumii întregi "ultimile imagini şi ultimile cuvinte ale unei sângeroase dictaturi muribunde". Când i se acordă atâta importanţă mediatică dictatorului megaloman, când se relatează excesiv despre decizia sa de a "muri" în luptă şi de a nu ceda în faţa "rebelilor", apare şi riscul ca avântul revoluţionar să scadă, ca poporul revoltat să se îndoiască de capacitatea sa de a-l răsturna pe "ghidul" suprem… Acum mai bine de o săptămână, posturile de televiziune din lumea întreagă reluau în buclă o frază spusă de unul dintre fiii lui Gaddafi : "avem trei planuri, preciza el, planul A care este să luptăm şi să murim în Libia, planul B care este să luptăm şi să murim în Libia, planul C care este să luptăm şi să murim în Libia…". Iată genul de formulă care poate fi redutabilă în plin război psihologic, într-un moment când raportul de forţe este incert.

Nu este exclus ca şi unii reporteri sau chiar vedete ale mediilor de informare internaţionale aflate la Tripoli să-şi pună întrebări în legătură cu raporturile delicate dintre obiectivitatea informaţiei şi calitatea angajamentului moral. Pentru că atunci când intervine şi dorinţa de spectacol (or maşina mediatică internaţională se hrăneşte astăzi din exacerbarea spectacolului), pot apărea nişte semne de întrebare. Cred că avem motive să ne întrebăm dacă unele imagini şi interviuri cu Gaddafi nu sunt, de la un anumit punct, indecente şi contraproductive, dacă nu îl ajută de fapt pe acest individ fără scrupule să se reorganizeze, să câştige timp, să lanseze contra-ofensiva împotriva poporului său revoltat. Poate avem motive să ne întrebăm dacă nu îi acordăm prea mult spaţiu mediatic şi dacă nu ar fi mai justă organizarea izolării sale mediatice.

Ar fi crud să descoperim că unele medii de informare internaţionale au ieşit de sub controlul criteriilor morale şi că nu ar avea de fapt nici un interes ca dictatorul de la Tripoli să se prăbuşească foarte repede… Şi că tot ce-şi doresc, de fapt este ca spectacolul să continue, ca sute de milioane de oameni să rămână în continuare în faţa televizoarelor cu sufletul la gură, ca ştirile senzaţionale să continue să vină din ţara lui Gaddafi, aflată de altfel în plin război civil…

Carantină mediatică

Oare într-un moment când comunitatea internaţională a decis izolarea politică, militară şi economică a "ghidului" suprem de la Tripoli, n-ar putea fi plasat el şi într-o carantină mediatică ? ONU a trecut  deja la sancţiuni împotriva sa, nici o ţarǎ nu-l mai considerǎ demn de a fi frecventat, proprii sǎi ambasadori şi miniştri îl pǎrǎsesc, se încearcǎ"îngheţarea" fondurilor şi averilor sale plasate în strǎinǎtate… De ce atunci să-l mai fotografiem în "cortul său" (când toată lumea ştie că se ascunde de fapt într-un bunker, de teama unui bombardament occidental) ?

În orice caz, ziariştii care se află în prima linie a acestor evenimente au motive să se întrebe serios în ce măsură servesc libertatea presei şi libertatea pur şi simplu, ideea de democraţie şi de emancipare a popoarelor, pe de o parte şi în ce măsură ideea de spectacol, de frison al informaţiei, de consum mediatic.

Dacă ar fi să scriu un scenariu de film hollywoodian pe acest subiect, aş povesti aventura unui jurnalist care refuză la un moment dat să mai accepte capriciile, aerul de împărat, ticurile şi machiavelismele unui dictator pe care trebuie să-l intervieveze. Ticuri şi preţiozităţi pe care oricum lumea le cunoştea de peste 40 de ani. Vine un moment când chiar şi un jurnalist extrem de bine plătit poate să resimtă un anume dezgust în faţa unei misiuni de care se îndoieşte şi îşi poate spune : destul ! Sau enough is enough, cum spun englezii şi americanii.

Din păcate tot ei mai au şi această expresie : the show must go on - spectacolul trebuie sǎ continue.