Amicii francezi ai colonelului Gaddafi

khadafi-president-arrivee-aeroport432.jpg

Liderul Libian, Muammar Gaddafi.(Photo : M. Rivière/RFI)

Franţa, ca mai toate ţările occidentale, a întreţinut relaţii excelente cu regimul Gadafi - cu excepţia perioadei în care Libia era supusă unui embargou internaţional. Astăzi, aceeaşi care ieri îl primeau pe liderul de la Tripoli cu braţele deschise şi îi acceptau toate capriciile, încearcă să uite trecutul. De exemplu, pragmaticul preşedinte Nicolos Sarkozy, instigatorul declanşării operaţiunilor militare în Libia. Presa franceză nu-l "iartă" însă pe preşedinte şi îi reaminteşte trecutul nu foarte îndepărtat.

Sub titlul "Amicii francezi ai colonelului", influentul cotidian de seară Le Monde publică o amplă anchetă despre strânsele legături franco-libiene din ultimele 4 decenii. 40 de ani de ambiguităţi ale căror momente esenţiale merită reamintite.

În decembrie 2007, 6 luni după eliberarea infirmierelor bulgare reţinute în Libia din 1999, colonelul Gadafi este primit cu mare pompă la Paris în cursul unei vizite de stat marcată de semnarea mai multor contracte dar şi de o importantă polemică. Polemică întrucât de la trei zile cât trebuia să dureze vizita oficială, ea s-a prelungit la 5 din dorinţa expresă a lui Gadafi.

Un lider căruia i s-a făcut onoarea - în fapt i s-a acceptat capriciul - de a-şi instala uriaşul cort de beduin la zece metri de Palatul Elysée, adică în curtea palatului Marigny. Ghidul autoproclamat al revoluţiei libiene îşi primea aşadar prietenii francezi fie sub cort, fie în saloanele hotelui Ritz. Hotel în care Gadafi şi-a expus atunci chiar o prelegere intitulată "Dumnezeu, Alah şi Isus Cristos", conferinţă la care organizatorii au avut grijă să nu invite decât apropiaţii colonelului.

Tot pentru a-şi face plăcere, Gaddafi a vrut în cursul acelui sejur să viziteze Palatul Versailles apoi să i se organizeze o vânătoare. Oaspeţii francezi au fost nevoiţi să evite pădurea de la Chambord în care colcăie mistreţii, care sunt însă verii porcilor, deci inadaptaţi unui vânător musulman.

S-a mers deci în pădurea de la Rambouillet unde "colonelul a împuscat trei fazani după ce a ratat mulţi aţtii", îşi reaminteşte unul dintre participanţi citaţi de ziarul Le Monde.

Cei care până ieri îi acceptau, din convingere sau din interes, toate capriciile, astăzi se întorc împotriva lui Gadafi, se preocupă mai degrabă "de poporul libian", subiectul summitului de sâmbătă de la Elysée. Nu numai Nicolas Sarkozy figurează pe lista amicilor colonelului.

Încă din anii 80, imediat după ce ajung socialiştii la putere, Roland Dumas, fost ministru de externe şi avocat de meserie, e trimis de preşedintele François Mitterrand în Libia să negocieze retragerea trupelor libiene din Ciad. Dumas va fi sedus de Gadafi şi aşa a rămas şi azi, convins că "lider mai bun pentru Libia nu există". Tânărul ofiţer pucist care preia puterea în 1969 la Tripoli, seduce imediat şi puterea gaulistă de atunci din Franţa.

Dornică să-şi exporte ultimele inovaţii în materie militară, Franţa face totul pentru a-i vinde colonelului avioane de luptă Mirage. În dotarea armatei israeliene în timpul războiului de şase zile, aparatele construite de Dassault au în ţările arabe reputaţia de a fi invincibile. În 1970 deci, preşedintele Georges Pompidou dă undă verde vânzării a o sută de astfel de aparate regimului de la Tripoli.

Parisul nu avea cum să prevadă că aceste avioane îi vor servi lui Gaddafi zece mai târziu ca să combată Franţa în Ciad. Între timp însă, regimul francez i-a derulat deja covorul roşu colonelului. În 1973, acesta este primit  la Paris de preşedintele Pompidou, un şef de stat muribund şi confruntat cu primul şoc petrolier. Şi atunci, ca şi acum, capriciile lui Gadafi sunt îndeplinite: premierul Franţei şi ministrul său de externe sunt obligaţi să-şi părăsească birourile pentru a-l întâlni pe Gadafi în suita hotelului parizian în care locuieşte.

Zece ani mai târziu, drept recompensă că a promis că se retrage din Ciad, Gaddafi va avea privilegiul să-l întâlnească pe un alt preşedinte francez, de această dată pe socialistul Mitterrand, dar nu la Paris ci în Creta. Reîntors acasă la Tripoli, colonelul va relansa războiul din Ciad. 5 ani mai târziu însă, lucrurile s-au uitat şi Parisul va refuza în 1986 avioanelor americane să survoleze teritoriul francez în drum spre Libia, ţară pe care o vor bombarda.

Şi episodul avionului francez al companiei UTA aruncat în aer în 1989 din ordinul liderului de la Tripoli va fi uitat destul de repede. Odată cu închiderea parantezei teroriste, mai exact imediat după ce în 2003 se ridică embargoul impus Libiei, oamenii politici şi cei de afaceri din Franţa se vor năpusti asupra ţării lui Gaddafi pentru a obţine primele contracte. În octombrie anul trecut chiar se schiţa o declaraţie de intentie pentru a semna un parteneriat strategic între Franţa şi Libia în domeniul nuclear civil.

Nu numai afacerile au permis însă perenizarea acestor legături. Pentru dreapta franceză, antiamericanismul lui Gaddafi din anii 70 combinat cu nevoia de aprovizionare în petrol după pierderea uriaşei colonii algeriene, sunt motorul strângerii amiciţiei. Pentru stânga franceză a aceleaşi epoci, colonelul este privit ca un apărător al celor oprimaţi de imperialişti, un erou al lumii a treia şi posibil liberator al societăţilor arabe.

Şeful noului stat libian promite într-adevăr crearea unei ţări moderne şi nesupusă regulilor islamice. Astăzi însă, amicul de 4 decenii s-a transformat în tiran, despot, dictator. O schimbare de ton pe care prietenii francezi de pe vremuri n-o înţeleg prea bine, conchide ziarul Le Monde.