Parfumul – instrument al seducţiei

grasse-musee-du-parfum-1.jpg

Grasse - Muzeul Parfumului distileria Fragonard

In această perioadă marcată de sărbătorile de iarnă, unul dintre produsele cele mai vîndute, pentru a fi oferite apoi drept cadou, este parfumul. Declinat în zeci şi zeci de mărci şi ambalaje, conceput pentru ambele sexe şi pentru toate vîrstele, istoria parfumului este legată de cea a umanităţii dar cu un accent special de istoria Franţei.

Sigur, parfumul s-a născut în antichitate iar unele reţete de parfum au fost descifrate pe sulurile de papirus egiptene. In templele antichităţii parfumul însoţea diversele ritualuri religioase, iar în evul mediu oamenii credeau că poate constitui un antidot împotriva epidemiilor. Multă vreme el a fost un paleativ pentru a compensa lipsa de igienă corporală, ceea ce se întîmpla chiar şi la curtea regilor, printre altele la Palatul Regelui Soare de la Versailles. Franţa este şi prima ţară din lume unde apare o adevărată industrie a parfumului prin faptul că în secolul al XVII-lea este recunoscută breasla parfumierilor. Capitala mondială a parfumului nu este însă Parisul ci un oraş din sudul Franţei, de pe coasta de Azur: Grasse. Nu întîmplător, de altfel, pentru că această zonă este binecuvîntată la capitolul miresmelor. Iar tăbăcarii obişnuiau să introducă esenţe de parfum în pielea din care făceau pantofi, mănuşi sau pălării, spre încîntarea nobilimii şi a celor care îşi puteau oferi aceste produse de lux.

Aşa a apărut la Grasse corporaţia parfumierilor care s-a desprins la un moment dat de cea a tăbăcarilor. Distileriile care făceau parfum din diferite esenţe florale, în special iasmin, au proliferat şi s-au extins şi în alte oraşe din sud, precum Montpellier.

Treptat, parfumul se “democratizează”, începe să fie utilizat de tot mai multă lume şi beneficiează şi de progresele chimiei. Marile case de parfum, Chanel, Guerlain, Dior, Hermès, Cartier devin firme cunoscute pe toată planeta

In noiembrie anul trecut a apărut în Franţa o monumentală istorie a parfumului, scrisă de cercetătoarea Elisabeth de Feydeau, unanim salutată ca fiind o explorare totală a domeniului şi a raporturilor pe care parfumul le-a întreţinut cu toate civilizaţiile de pe planetă.

Cuvîntul parfum vine de la expresia latină per fumum, şi ţine de ritualurile antice cînd diverse esenţe erau arse de oameni pentru a atrage atenţia zeilor, cărora deci credincioşii le adresau anumite rugăminţi prin limbajul... fumului. Nu întîmplător parfumul are ceva divin în el, ceva ce încîntă şi sublimează. El rămîne, după cum spune autoarea cărţii evocată mai sus, şi cel mai vechi complice al seducţiei.

Pentru turiştii pasionaţi de descoperiri culturale, oraşul Grasse este o destinaţie importantă pentru că acolo pot fi descoperite încă laboratoare de parfum care lucrează în stilul tradiţional, utilizînd, printre altele o floare cu o mare eficacitate olfactivă, iasminul. Oraşul a păstrat pînă astăzi o tradiţie, care este cea a “bătăliei cu flori”. In primele zile ale lunii august oraşul se pregăteşte de această sărbătoare, zeci de care alegorice decorate cu flori defilează prin oraş iar în cursul “bătăliei” propriu-zise participanţii se stropesc mai ales cu apă de colonie creată pe bază de iasmin.

Inchei cu cîteva citate legate de parfum, pentru că numeroşi scriitori şi artişti au reflectat la forţa de seducţie a parfumului. De altfel Coco Chanel, mare figură a modei feminine, spunea, citez: “o femeie care nu este parfumată nu are viitor”. Si tot ea, care ştia ce înseamnă arta seducţiei, mai spunea: “o femeie trebuie să se parfumeze peste tot pe unde speră să fie sărutată”. Sacha Guitry, mare om de teatru, considera că două lucruri le face ne neuitat pe femei: lacrimile lor şi parfumul lor. Iar poetul Louis Aragon scria într-un eseu : "Parfumul unei femei este secretul ei. A-l dezvălui e ca şi cum s-ar dezbrăca în faţa primului venit".