Sănătatea în Georgia: „Casa era ocolită ca şi cum SIDA plutea în aer“

Georgia e un caz singular în domeniul sanitar: Guvernul a lansat un amplu proiect de privatizare totală a sistemului. Fără spitale publice, fără asigurări de stat; absolut totul externalizat.

Pentru copiii mici şi categorii vulnerabile, plăteşte statul serviciile – restul îşi fac asigurări private sau scot din buzunar când au nevoie de consultaţii şi intervenţii medicale. Experţii străini estimează că e un plan ambiţios, care rezolvă unele probleme ale sistemului medical prăbuşit, moştenit din comunism. Rămân totuşi aspecte nesoluţionate, cum ar fi medicamentele scumpe, lista extrem de limitată a produselor compensate sau lipsa clinicilor în anumite regiuni.

ASCULTAŢI VARIANTA AUDIO:

Un documentar de Ioana Haşu

AscultăDownload

Vă invit să descoperim provocările sistemului medical în Georgia – sănătatea maternală, cauze ale decesului în rândul copiilor, marginalizarea celor cu boli incurabile.

 

SIDA = stigmatizare

David Raminashvili – expert în domeniul sănătăţii la World Vision.Foto: Tiberiu Crişan

Numărul bolnavilor de SIDA din Georgia nu reprezintă neapărat o problemă. Situaţia lor şi felul în care sunt trataţi în societate însă, da: „Wold Vision a organizat un curs de informare la care participau lideri ai comunitaţii, preoţi, dar şi bolnavi – fără să le dezvăluim identitatea. Deci o sală plină cu oameni din mai multe regiuni, nimeni nu ştia cine are SIDA. Era dimineaţa. Un preot s-a ridicat şi a spus că bolnavii îşi merită soarta, că e o pedeapsă divină din cauza păcatelor lor. Un început dificil... Pe la ora trei, adică după câteva ore bune de discuţii, s-a petrecut ceva neaşteptat: un călugăr s-a ridicat, s-a prezentat şi a anunţat că are SIDA. Câteva clipe a fost linişte. Apoi, preotul care de dimineaţă era înverşunat şi-a cerut public iertare. Boala căpătase un chip. Spunea că ochii i-au fost deschişi, că până la acea discuţie pur şi simplu nu ştia nimic despre această boală.“

Continuarea poveştii e şi mai interesantă, îmi spune David Raminashvili, expert în domeniul sănătăţii la World Vision: preotul a devenit unul dintre cei mai de nădejde promotori ai campaniei – vorbeşte la predică despre discriminare, organizează chiar el dezbateri. A fost o schimbare radicală de mentalitate, în câteva ore – un succes neaşteptat pentru organizatori. După 6 luni, a devenit consilier pentru preoţi din alte regiuni ale Georgiei – au auzit povestea lui şi sunt curioşi, merg să ceară informaţii.

Biserica e de altfel un partener important al ONGurilor din Georgia, ţară în care 99% din cetăţeni se declară religioşi.

Catedrala Sameba – cea mai mare din Georgia. Foto: Tiberiu CrişanDiscriminarea bolnavilor e o problemă uriaşă, iar exemplele pot continua – îmi spune NanaBerdzenishivili, reprezentanta organizaţiei, în Tbilisi:

„E exterm de rar ca cineva să spună public că are SIDA. Şi sunt de înţeles. Discriminarea e de proporţii – în toate mediile, la toate nivelurile; indiferent dacă vorbim de oraşe sau sate, de nivel de educaţie. Dacă eu aş ajunge în situaţia asta, probabil că aş ascunde boala. Vă mai dau un caz, chiar dintr-un ONG la care lucra o prietenă. S-a aflat că un angajat avea SIDA. Urmarea: colegii au făcut petiţie şi au cerut să fie demis. Erau oripilaţi la ideea că ar putea bea cafea din aceeşi cană cu el... Şi s-a întâmplat, a fost dat afară! Sigur că au fost încălcate drepturile omului. Dar omul nu a depus plângere – deşi ştia că poate merge chiar la tribunal.“

De ce? Pentru că nu voia şi mai multă expunere. Ar fi urmat o stigmatizare publică, o poveste pe larg cu numele şi chipul celui bolnav, în toată presa. Georgia o ţară mică – în câteva ore, peste tot s-ar fi vorbit despre asta.

 

Expulzaţi, după înmormântarea soţiei bolnave

Irina Grdzelidze, World Vision Georgia.. Foto: Tiberiu CrişanÎn Georgia, sunt peste 3200 de bolnavi de SIDA înregistraţi oficial – peste două treimi sunt bărbaţi. În ce priveşte contactarea virusului, dacă în alte zone ale lumii transmiterea sexuală e pe primul loc, Georgia e un caz atipic: peste jumătate – 55% – s-au infectat prin injecţii cu droguri. Procentul era chiar de 70% acum câţiva ani. Rapoarte din martie 2012 arată că 37% au luat boala în urma unui contact sexual neprotejat (3,5% între homosexuali).

În ce priveşte cazurile noi depistate, jumătate ajung la medic atunci când boala e deja într-un stadiu avansat, cu simptome serioase.

Tratamentul e gratuit, dar sunt mulţi care ascund boala de teama reacţilor celor din jur.

În cele mai multe cazuri, oamenii se ascund şi e de înţeles. Nu puţini se autostigmatizează, îşi sporesc suferinţa. Într-o comunitate de la ţară, de pildă, boala unei femei a fost aflată în momentul decesului. Nimeni n-a participat la înmormântare, iar casa era ocolită de la distanţă ca şi cum SIDA plutea în aer. După ce şi-a îngropat soţia, bărbatul şi-a luat copilul şi s-a mutat la oraş – nu avea de ales, fusese excomunicat tacit. Într-o altă zonă, un copil sănătos a fost exclus din grădiniţă, după ce s-a aflat că unul dintre părinţi e seropozitiv. Situaţia unui copil bolnav va fi cu atât mai mult ascunsă de familie.“ îmi spune Irina Grdzelidze, care conduce mai multe proiecte de combatere a discriminării legate de SIDA la World Vision. Adaugă că nu există soluţie imediată pentru aceşti oameni. În prima fază, sunt ajutaţi să fugă, să se piardă într-un oraş, unde nimeni nu ştie de boala lor şi se pot integra mai uşor – „au nevoie de şcoală sau de serviciu a doua zi, nu peste o lună, când oamenii îi vor privi poate cu îngăduinţă“. Abia apoi, încep campaniile de informare în locul de unde au plecat.

Dincolo de discriminarea în comunitate, există şi situaţii mai izolate de medici care refuză intervenţii asupra unui pacient seropozitiv.

Pentru transmiterea mesajelor antidiscriminare, sunt aleşi lideri influenţi ai comunităţilor. World Vision a început recent un proiect pentru imigranţii din Caucazul de Sud – Georgia, Armenia, Azerbaijan. O întreb de ce au ales această categorie: „Pentru că drepturile lor nu sunt recunoscute, pentru că au nevoi specifice de care nu ştie nimeni, pentru că sunt o categorie vulnerabilă şi nereprezentată. Sunt lipsiţi de informaţii, uneori ajung ilegal într-o anumită ţară. Pot fi victime ale traficului de persoane. Sunt angajaţi în munci solicitante sau la limita legii. Au acte de identitate, dar nu sunt înregistraţi în ţara gazdă, aşa că se tem să meargă la medic, chiar dacă au o problemă, pentru a nu fi descoperiţi. Medicamentele pentru SIDA ar fi gratuite şi pentru ei, dar ei nu ajung să fie consultaţi, nu merg să îşi facă teste.“

 

Copiii cu dizabilităţi, o povară pentru toată lumea

La capitolul discriminare, situaţia copiilor cu dizabilităţi e asemănătoare celor bolnavi de SIDA. Sunt ascunşi sau lăsaţi în grija statului. O ruşine pentru familii, o povară pentru stat. Există o legătură între ei şi fostele orfelinate comuniste – îmi spune reprezentantul UNICEF în Georgia, Roeland Monasch. Acum 5 ani, erau 5000 de copii instituţionalizaţi în orfelinatele moştenite din comunism. E, de altfel, o problemă a Comunităţii Stetelor Independente, unde un milion şi jumătate de copii se află în grija autorităţilor. Guvernul georgian, organizaţiile din ţară şi UNICEF au reuşit să reducă cifra la 390 – majoritatea sunt abandonaţi din cauza dizabilităţilor:

Roeland Monasch – reprezentantul UNICEF în Georgia. Foto: Tiberiu Crişan

„Există două instituţii pentru copiii cu handicap – ei le numesc „orfelinate” – şi două centre pentru nou-născuţi abandonaţi. Deseori sunt abandonaţi tocmai pentru că s-

au născut cu un handicap. Trebuie lucrat aici cu sectorul medical, pentru că de multe ori  mamele ar fi gata să se ocupe de copil, dar medicii le spun că vor avea ei grijă;  deci această mentalitate trebuie schimbată. Apoi, trebuie depistate cât mai repede eventuale probleme de sănătate. Asta poate permite copiilor să ducă totuşi o viaţă sănătoasă, în loc să fie abandonaţi în aceste centre unde medicii poate că nu au mereu capacitatea financiară să se ocupe de problemele lor“ spune oficialul UNICEF.

Pe scurt, dacă părinţii ar fi sprijiniţi, copiii s-ar putea dezvolta la potenţial maxim în familie, dar nu se întâmplă aşa.

O altă categorie vulnerabilă din punct de vedere medical sunt consumatorii de droguri – peste 40 de mii, potrivit rapoartelor oficiale. Majoritatea au devenit dependenţi înainte de liceu şi mulţi sunt seropozitivi.

Şi copiii străzii – în jur de două mii – sunt o problemă. Guvernul de la Tbilisi, UNICEF şi Uniunea Europeană urmează să semneze un acord la cel mai înalt nivel pentru rezolvarea problemei.

 

România-Georgia, problemele similare

Deşi pentru români Georgia e mai curând necunoscută, situaţia copiilor de aici se poate asemăna cu a României anilor ’90 – fără să însemne că autorităţile de la Bucureşti au rezolvat între timp problemele.

Pentru a sprijini schimbul de idei şi soluţii, Ministerul de Externe de la Bucureşti finanţează colaborarea între reprezentanţi ai societăţii civile din cele două state. Ca membră a Uniunii Europene, România e obligată să oferă asistenţă pentru dezvoltare şi a ales Caucazul ca partener şi beneficiar, potrivit strategiei pe 2012-2015. E un schimb de experienţă, nu o lecţie - îmi spune Mirela Oprea, senior manager la World Vision International, biroul pentru Europa de Est si Orientul Mijlociul. A luat parte la prima întâlnire a ONGurilor din cele două ţări, in februarie, la Tbilisi: „Statele donatoare – chiar cele nou donatoare – vin într-o ţară precum Georgia şi spun: noi am avut atâtea realizări, iar voi puteţi învăţa din experienţa noastră. Poziţia noastră, a celor din FOND – Federaţia Organizaţiilor pentru Dezvoltare Internaţională – este că acest proces de învăţare trebuie să fie reciproc. Sunt multe lucruri pe care noi le putem învăţa de la statele partenere, după cum sunt multe pe care le putem împărtăşi. Ne amintim clar cum în anii ’90 veneau experţi din Vest care încercau să ne convingă că modelele pe care ei le promovează sunt cele mai potrivite pentru noi, fără a avea modestia sau inteligenţa de a încerca să le adapteze culturii noastre locale. Vrem să nu facem aceleaşi greşeli.“

Copii într-un aşezământ pentru familii strămutate. Foto: Tiberiu Crişan

Cel puţin la capitolul organizare, România era cu un pas înainte faţă de Georgia – unde nu existau coaliţii ale organizaţiilor pentru protecţia copilului. Asta în februarie. Două luni mai târziu, la iniţiativa World Vision, o federaţie georgiană a fost formată. 11 organizaţii active în domeniul protecţiei copilului au stabilit un plan de acţiune comun. Între ele e şi Every Child, condusă de Andro Dadiani: E nevoie de o abordare mai agresivă – îmi spune. Nu de o bătălie, dar un conflict constructiv între autorităţi şi ONGuri. E drept că s-au făcut paşi importanţi, dar avem încă ce învăţa de la alte state fost comuniste care au avut situaţii similare. E bine că s-au desfiinţat orfelinatele in Georgia, e ceva, dar să nu uităm că mulţi copii trăiesc în sărăcie – chiar în familie; la capitolul sănătate, avem o problemă cu ei:„Serviciile medicale sunt o problemă. Nu doar accesul, ci şi calitatea lor. E o chestiune delicată, legată de multe altele – de educaţia părinţilor, de pregătirea medicilor, de mentalitate. De pildă, ştim că în centrele pentru nou născuţi avem copii cu handicap – dar se dovedeşte că dacă erau trataţi corect imediat după naştere, se puteau dezvolta normal. Deci trebuie să ne gândim cum prevenim asta, nu doar cum să intervenim după ce se întâmplă. Iată o altă realitate: un copil bolnav instituţionalizat beneficiază de mai multă îngrijire medicală decât dacă era în familia lui săracă. Sunt discrepanţe care generează alte probleme.“

 

Probelemele strămutaţilor

Gardabani - Centru comunitar pentru cei strămutaţi. Foto: Tiberiu Crişan

Indiferent dacă vorbim despre sănătate, educaţie, integrare socială sau şomaj, cei strămutaţi din teritoriile ocupate ale Georgiei sunt o categorie vulnerabilă. Trăiesc la limita sărăciei: igienă precară, hrană insuficientă, trauma;  şi, evident, problemele de sănătate aferente. Am vizitat un centru comunitar din Gardabani – aproape de graniţa cu Azerbaijan. Familii numeroase, sufocate în blocuri insalubre.

În faţa unor sate pe verticală, femei în vârstă îşi povestesc necazurile cui are timp să asculte. Stau la o masă de lemn, 

între două blocuri vechi. Întreb cum e o zi obişnuită – de la pat, la masa asta şi invers – îmi răspunde mamasakhlisi – un fel de şef de scară, omul de legătură cu autorităţile. Ochi trişti sub baticuri vechi, feţe la fel de uscate ca pământul din grădinile improvizate după bloc – o 

palidă reeditare a fermelor pierdute din Ossetia sau Abkhazia. Câteva capre aleagră printre copii, în spaţiul strâmt şi plin de praf dintre blocuri. Sunt mulţi ani de când trăiesc din amintiri şi aşteaptă. Nu e foarte clar nici pentru ele ce.

La parterul unui bloc, e un birou al Crucii Roşii. Shorena Tsiklauri îmi vorbeşte de problemele de sănătate ale locatarilor:

Shorena Tsiklauri conduce oficiul Crucii Roşii din Gardabaniay. Foto: Tiberiu Crişan„Au boli legate de stress – diabet, hipertensiune, probleme cardiace. Şomajul e aproape de 100%; nu au ocupaţie, de unde probleme legate de alcoolism. Acasă la ei erau fermieri, dar aici nu ştiu ce să facă. Improvizează câte ceva.

Auziţi nişte capre pe la fereastră… încearcă şi ei să se descurce, dar nu au unde să ţină animale, nu au nici cu ce să le hrănească.  Noi am început activitatea în 2005 – ofeream asistenţă medicală primară mai ales minoritarilor şi celor săraci. Aici jumate sunt imigranţi azeri. Şi ei au o grămadă de probleme. Cât despre cei strămutaţi.. nu aveau nimic la început. Au fugit cu hainele de pe ei. Au stat o vreme în fosta grădiniţă. Le-am dus saltele, pături, strictul necesar.“

Aparatură medicală mobilă, donată de Ambasada Japoniei. Foto: Tiberiu CrişanCu timpul, refugiaţii s-au învăţat să vină la Crucea Roşie pentru ajutor. Primesc mai mult decât medicamente sau consultaţii. Pentru femei, există cercuri pentru lucru de mână. Fac bijuterii şi covoraşe – problema e însă vânzarea lor. „Copiii cred că sunt profesoară de desen“ – îmi spune zâmbind Shorena Tsiklauri. Adulţii au ţesut de mână un covoraş cu toate denumirile localităţilor din care au fost obligaţi să fugă în timpul războiului. L-au pus pe perete, în centrul camerei de întâlnire. Le aminteşte că au rădăcini undeva. Pictura e un limbaj comun – adaugă Shorena. Deşi nu se înţeleg prin vorbe, copii azeri şi georgieni s-au împrietenit până la urmă.

Obiecte handmade, lucrate de femei şi copii strămutaţi. Foto: Tiberiu Crişan

Uniunea Europeană monitorizează situaţia

Adrian Gavrilescu – Misiunea de Monitorizare a Uniunii Europene în Georgia. Foto: Tiberiu Crişan

Am ajuns la Gardabani cu o patrulă de monitori ai Uniunii Europene. Adrian Gavrilescu – şeful unei echipe, îmi explică scopul misiunii: a început în septembrie 2008, 

imediat după conflictul din Ossetia. Aproape 300 de monitori civili din statele Uniunii Europene raportează situaţia din Georgia, mai puţin teritoriile ocupate. În Ossetia şi Abkhazia le-a fost refuzat accesul. Vorbim despre problemele celor strămutaţi. Întreb care sunt principalele probleme ale oamenilor pe care îi întâlneşte în timpul patrulei:

„Cred că lipsa locurilor de muncă e principala problemă. Apoi, lipsa de integrare în comunităţile în care trăiesc, distanţele între locurile în care trăiesc şi eventuale locuri de muncă pe care le-ar primi la un moment dat, asistenţa medicală, asistenţa socială şi condiţiile de locuit. Casele au fost construite într-un interval foarte scurt şi au probleme de izolare în general.“

Pe scurt, le lipsesc cam toate lucrurile necesare unui trai decent. Monitorii europeni nu pot interveni să îi ajute – ei doar scriu rapoarte despre situaţia lor, care ajung la responsabili europeni.

 

„Elictopterele înseamnă război“

Despre viaţa dinaintea războaielor, cei strămutaţi vorbesc greu. E o rană mult prea recentă. Casele lor, mormintele celor dragi, prietenii sunt la câţiva kilometri distanţă, dar între ei şi ale lor e o graniţă păzită cu arme. Forţarea ei, ar putea declanşa un nou război. Cei care n-au pierdut atât de mult în conflicte îşi povestesc trauma ceva mai uşor. Salome e în ultimul an la Drept. Ne-a fost ghid în Tbilisi. Suntem în maşină şi tresare la sunetul unei elicopter. Nu mă pot controla – îmi explică. Pentru mine, elicopterele înseamnă război: „Când aud sunetul ăsta, retrăiesc începutul războiului. Eram la bunici, aproape de graniţa cu Ossetia. Primul semn au fost elicopterele – apoi a început infernul. Am fugit cu toţii în munte. Aşa cum eram, cu hainele de pe noi, adulţi, copii mici. Ne-am ascuns într-un fel de cabană mică. Peste 25 de oameni înghesuiţi în două camere. Dormeam cu rândul, pe jos, pe unde se putea… mâncam puţin şi rar. Vedeam de sus tancurile. Drumurile erau închise, telefoanele întrerupte. Părinţii erau în Tbilisi nu ştiam nimic, nu puteam lua legătura. Nu ştiam ce se întâmplă în ţară, ce va urma pentru noi. Când m-am întors în capitală, erau încă soldaţi ruşi dislocaţi. Înarmaţi.  A fost şocant pentru mine să îi văd. Iar elicoperele… mi-e frică şi acum. Nu pot să mă controlez, intru în panică. “

 

Sistem modern de evidenţă a populaţiei

Reforma sistemului de sănătate din Georgia trebuie să ţină cont de situaţia fiecărei categorii de cetăţeni. Victimele directe ale războiului, care nu îşi permit o asigurare privată, dar şi victimele colaterale care îşi caută încă un loc într-o societate în curs de dezvoltare.

Statisticile arată că unu din patru georgieni, nu îşi permite să plătească testele medicale recomandate. Unul din zece nu îşi permite medicamente – destul de scumpe în Georgia.

Doctorii nu sunt o problemă – un raport al Băncii Mondiale arată că sunt de trei ori mai mulţi decât ar fi nevoie. Georgia e deficitară însă la capitolul asistenţi mediali: o jumătate de asistent la un medic, faţă de doi la un doctor, cum recomandă normele în domeniu. Spitalele vechi şi prost dotate sunt o moştenire comunistă greu de gestionat. Cu toate astea, jumate din georgieni, merg direct la spital când au o problemă – ocolind sistemul de asistenţă primară, care devine inefficient şi redundant. O situaţie similară se regăsea în rapoartele din România, nu mai departe de anul trecut. Privatizarea integrală a sistemului de sănătate din Georgia, e o decizie curajoasă – îmi spune reprezentantul UNICEF, care adaugă că există domenii în care s-au făcut progrese neîntâlnite în alte zone ale lumii: „Acum 5 ani, 8% dintre copii nu aveau certificate de naştere, iar rata de acoperire e acum de 97%. Cele mai mari progrese s-au făcut în zone locuite de minorităţi; sunt evoluţii nemaiîntâlnite în alte părţi ale lumii. Avem creşteri regionale de la 78% la 97% - absolut remarcabil pentru o perioadă atât de scurtă. În ce priveşte mortalitatea copiilor sub 5 ani – un alt obiectiv al Mileniului – ţinta e să reducem procentul cu două treimi, faţă de 1990. Acum 20 de ani, la fiecare o mie de copii, 45 mureau. În ultimii 10 ani, asistăm la o scădere semnificativă, de la 45 la 16, ceea ce înseamnă o reducere cu două treimi – deci obiectivul e atins. Georgia e pe drumul cel bun. Azerbaijan are o rată de 40, Armenia 25, Ţările de Jos – de unde vin eu – şi Franţa, de pildă, sunt undeva în jurul cifrei 5 sau 7 decese la o mie de copii.“

Anemia e problemă de sănătate larg răspândită în rândul copiilor, din cauza alimentaţiei necorespunzătoare, legată de sărăcie. Un sfert dintre copiii sub 5 ani sunt diagnosticaţi cu deficienţe de fier. Procentul e acelaşi pentru femeile între 15 şi 49 de ani, chiar mai mare pentru cele însărcinate.

Aşezare pentru refugiaţi, magazin improvizat într-o rulotă părăsităMortalitatea maternală s-a redus de la aproape 59 de decese la 100 de mii de naşteri – în 2001, la 20 de decese în 2007.

E loc de mai bine, dar evoluţia e clar pozitivă – adaugă reprezentantul UNICEF. Sistemul e de evidenţă a populaţiei în Georgia e automatizat complet şi funcţionează impecabil, îmi spun experţii străini. E e comparabil cu orice ţară dezvoltată din Occident. România e mult în urma Georgiei în această privinţă.

Sistemul de protecţie socială e considerat cel mai eficient din regiune, din nopu superior celui românesc, marcat de birocraţie, corupţie şi inechităţi:

„UNICEF a făcut o evaluare independentă a sistemului de alocaţii sociale, asigurări de sănătate, pensii pentru săraci. E foarte modern şi eficient. Funcţionează ca un ghişeu unic; există o singură bază de date, ca şi la evidenţa populaţiei. În timp ce în alte ţări e multă birocraţie, solicitantul trebuie să meargă la multe instituţii, aici e simplu şi curat. Oricine poate consulta lista pe internet, dintr-un singur loc află tot: ce drepturi are, ce trebuie să facă. Contestaţiile se rezolvă uşor şi chiar sunt luate în seamă.

Sistemul e bun, problema vine de la fondurile insuficiente. Şi aici aţi deschis cutia Pandorei..“

 

Combaterea sărăciei rămâne o provocare

Sumele alocate de stat pentru asistenţă socială sunt semnificative: 20% din buget – dar în Georgia sunt mulţi săraci, ceea ce face ca banii să nu ajungă. Pensionarii, copiii sub 3 ani (vârsta va fi extinsă la 6 ani din septembrie) şi cei fără venit primesc asigurări medicale gratuite. Lor se adaugă categorii de boli incurabile şi toate femeile însărcinate. Adunaţi, înseamnă jumătate din populaţie. Primesc asistenţă gratuit, dar nu şi medicamente – iar aici e o problemă: sunt scumpe şi cei mai mulţi nu şi le permit.

Până la medicamente, campaniile de prevenire şi depistare a bolilor fac abia primii paşi în Georgia; există clinici bune şi specialişti care pot face intervenţii complexe, dar nu şi medici care să înveţe lumea cum se pot preveni bolile. Guvernul, organizaţiile internaţionale şi cele locale au demarat o campanie pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos. Don’t worry, be healthy“ – se bucură de sprijinul unor sportivi de performanţă, lideri locali, dar mai ales de al Primei Doamne Sandra Roelofs,soţia de origine olandeză a presedintelui Mihail Saakasvili.

În paralel, sunt promovate obiceiuri sănătoase, cum ar fi alăptatul – puţin popular în Georgia, unde femeile sunt obligate să se întoarcă la muncă la 4 luni după naştere. În consecinţă, 13% dintre copii nu sunt alăptaţi niciodată; doar jumătate primesc lapte matern până la cel mult 6 luni.

În multe şcoli, facem seminarii pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos – îmi spune David Raminashvili – expert în domeniul sănătăţii la World Vision. Temele au fost alese împreună cu elevii: alcool, fumat, educaţie sexuală, HIV-SIDA, nutriţie, căsătorii devreme.

În multe comunităţi au fost înfiinţate cluburi pentru părinţi:
În alte ţări ca Armenia, Albania, România, le spunem grupuri de sprijin pentru mame, dar aici le-am zis Cluburi ale Părinţilor, tocmai pentru că vrem să implicăm şi taţii. E o problemă culturală, e cumva sub demitatea bărbaţilor să se preocupe de copii, de sănătatea familiei. Dar, o să râdeţi, am constatat că bărbaţii sunt de fapt interesaţi. Femeile ne spun că soţii lor se ascund şi citesc Cartea Părinţilor – un fel de manual editat cu Asociaţia Pediatrilor şi cu medici nutriţionişti. Ba la concursurile cu întrebări despre sănătate – am avut unele chiar despre alăptat – au câştigat, culmea, bărbaţii. În două regiuni!“

Lipsa de informare a părinţilor cu privire la îngrijirea copiilor e o problemă serioasă în Georhia. Un ghid ca această Carte a Părinţilor nu a fost publicată niciodată. Există materiale de specialitate pentru medici, dar nu şi pentru publicul larg. Volumul, susţinut de experţi în domeniu, e distribuit gratuit, în cadrul unor cursuri despre sănătate. Cartea conţine informaţii accesibile despre sarcină, naştere, alăptare, îngrijirea zilnică şi dezvoltarea copilul. A fost inclusă şi o rubrică pentru vaccinări, întrucât copiii din Georgia nu au un carnet pentru verificarea imunizării.

Concluzia revine reprezentantului UNICEF:

Se fac progrese promiţătoare atât în domeniul sănătăţii, cât şi al educaţiei. Dar mai sunt multe de făcut, mai ales în ce priveşte combaterea sărăciei.