Sănătatea în Azerbaijan: „Când se îmbolnăveşte careva, dăm fuga în Iran“

inceput.jpg

Foto:Cristi Popescu

Ca şi în domeniul educaţiei, sistemul sanitar din Azerbaijan e în plină reformă. Efectele sunt vizibile deocamdată doar la nivel de imagine – nu şi în calitatatea actului medical. 

În episodul trecut al Mărturiilor despre Lume am aflat că singura şansă reală de educaţie pentru tinerii azeri o reprezintă bursele în străinătate. E bine că există, e rău că nu putem învăţa acasă –spuneau tinerii din Baku. În domeniul sanitar, situaţia e oarecum similară: spitalele azere sunt la fel de frumoase ca şcolile noi, doar că medicii, ca şi profesorii, sunt slab pregătiţi. Mita e la fel de prezentă în spitale şi şcoli. Dacă şansa elevilor e bursa în străinătate, scăparea bolnavilor o reprezintă doctorii din ţările vecine.

ASCULTAŢI VARIANTA AUDIO:

Un documentar de Ioana Haşu

AscultăDownload

Vă invit să descoperim neajunsurile sistemului medical din Azerbaijan, ţara în care oamenii pleacă în străinătate atunci când se îmbolnăvesc.

 

 

„Dacă eşti sărac, nu te ia nimeni în seamă“

Şase oameni ne înghesuim în jurul patului lui Azim – un copil de 6 ani care suferă de hidrocefalie. Nu a fost niciodată la şcoală, nu vorbeşte, nu mănâncă singur şi nu se poate ridica din pat. Are un cap gigantic şi o constituţie fragilă. 

Foto:Cristi Popescu

„L-am descoperit în timpul unor discuţii cu alţi beneficiari ai proiectelor UAFA. Nişte vecini ai familiei ne-au spus de copil, dar nu ştiau exact ce are. Când l-am găsit am aflat că nu a primit niciodată îngrijirile medicale de care ar fi avut nevoie, că nu se ocupă nimeni de el, că boala s-a agravat galopant, iar suferinţa copilului e din ce în ce mai mare. “

Ulvyya Mirzayeva de la United Aid for Azerbaijan (UAFA) îmi spune povestea micuţului Azim. Când se apropie de el, copilul o recunoaşte şi zâmbeşte. În rest, pare absent. Are nevoie de o intervenţie urgentă pentru drenarea lichidului cefalorahidian; din cauza presiunii pe creier îşi pierde vederea. Mama lui Azim are 23 de ani:

 „Eu nu ştiu ce are exact şi ce să fac cu el. L-am dus la un doctor şi mi-a spus că operaţia costă 2000 de euro. Noi ştim că totul e gratuit la spital, dar atâta ne-a cerut. Bani nu avem, să-l duc în altă ţară nu se poate că e periculos să îl transportăm. Când eşti sărac, nu te ia nimeni în seamă.  Dacă nu ne găseau cei de la UAFA eu nu mă descurcam singură. Nici nu pot ieşi din casă, pentru că trebuie să am grijă de el. Şi dacă aş avea timp, tot n-aş cunoaşte la cine să cer ajutor“

S-a căsătorit la 16 ani, iar acum are trei copii. Nu are o meserie, dar a lucrat o vreme ca vânzătoare. De când boala lui Azim s-a agravat, a rămas acasă să îl îngrijească. Reprezentanţii ONG-ului au găsit un medic de acord să-l opereze fără mită. Când se pomeneşte de spital, tânăra mamă începe să plângă – îi e frică de doctori, se teme să nu i se întâmple ceva şi mai rău copilului. Ştie totuşi că fără ajutor, fiul ei va muri. Nu s-a gândit niciodată că are drepturi, că ar putea beneficia de un sprijin din partea statului. Trăiesc toţi din alocaţia de 60 de euro a copilului şi ce mai câştigă soţul, care e zilier. Cămăruţa în care ne înghesuim ţine loc de bucătărie, hol şi dormitor. Se intră dintr-o curte comună.

 

Discrepanţele capitalei

Foto:Cristi Popescu

Suntem la un kilometru şi ceva de bulevardele luxoase din centrul Baku, într-un cartier rezindenţial. Străzi desfundate, case cârpite înghesuite în curţi comune. „Puteţi să alegeţi oricare, peste tot sunt oameni bolnavi, copii cu dizabilităţi, bătrâni imobilizaţi“ – îmi spun reprezentanţii UAFA, organizaţie internaţională dedicată problemelor de sănătate şi educaţie din Azerbaijan. La 5 minute de casa lui Azim, îl întâlnim pe Mahomed. Are 7 ani, arată de 4. Stă cu părinţii, bunica şi fraţii lui într-o casă plină de igrasie şi mucegai.

Bunica pare liderul casei. Din două camere, una e a ei; în cealaltă se înghesuie restul familiei. În timp ce ne primeşte, deschide toate geamurile şi se scuză pentru mirosul înţepător. Vorbeşte cu toată lumea şi flutură hârtii de la doctori:

Foto:Cristi Popescu

„Aşa e casa asta... Am încercat, dar nu putem scoate umezeala. Aşa s-au îmbolnăvit şi copiii. Mahomed e destul de grav, nici nu ştim exact ce are. Astm, sigur. Dar mai are o problemă cu inima şi  nu e clar ce. Câteodată leşină şi rămâne aşa fără suflare. Uneori îl ducem la spital, alteori nu... Oricum nu îi fac nimic, pentru că n-avem bani de şapagă. Şi am învăţat că îşi revine singur după o vreme. Dar tuşeşte mult. Noaptea e cel mai greu. Ne-a zis un doctor că e de la casa asta cu igrasie... Nu ne putem muta. Oricum plătim pentru cămăruţele astea mizerabile 300 de euro chirie în fiecare lună“. 

Baku e un oraş scump. De la fereastra lui Mahomed se văd faimoasele Flame Towers – trei turnuri gigant în formă de flacără, inaugurate puţin înainte de Eurovision 2012 şi devenite simbol al capitalei pe durata competiţiei. Constucţia a durat 5 ani şi a costat 350 de milioane de dolari. Cartiere întregi de barăci ca cea în care suntem au fost rase din temelie anii trecuţi, pentru a construi complexul luxos din preajma Crystal Hall, punctul central al concursului muzical. Nu departe sunt alţi săraci ai capitalei luxoase. 

Foto:Cristi Popescu

O asistentă de la UAFA îi consultă pe copii. În timp ce le verifică reflexele, îmi spune că starea de sănătate a celor fără venit e direct proporţională cu nivelul de informare, cu educaţia şi cu veniturile. La plecare, familia mulţumeşte îndelung. Îi întreb de ce ar avea nevoie. Nu ştiu să răspundă. Vor ca măcar copiii să fie sănătoşi. Medicii la care au fost nu i-au ajutat, iar bani de medicamente nu au. Intrăm la o ultimă familie, în aceeaşi curte.

Scenariu similar: o tânără cu trei copii, alături de o bunică. Cea din urmă ne prezintă familia:

 „Avem trei copii, dintre care doi sunt bolnavi. Cea mijlocie are probleme grave cu vederea. Poartă ochelari, dar are nevoie de operaţie şi noi nu avem bani. Nu ştim exact ce are. Cel mare e şi mai rău: are o tumoră. Din când în când i se face rău. Am fost cu el aici în Baku şi i-au dat nişte medicamente, dar după asta a fost şi mai rău. Ne-am dus din nou şi tot n-a fost bine. Până la urmă am strâns bani şi am fost în Iran cu el. Ieri m-am întors. Acolo ne-au spus că tratamentul de aici a fost greşit şi i-a făcut mai mult rău. Şi diagnosticul era greşit. Acolo ne-a costat 300 de euro consultaţia cu tot cu tratament. E mult mai bine, dar a fost o cheltuială mare pentru noi. Când se termină medicamentele astea, nu mai putem lua altele. Mama lui e prea mică, nu se descurcă, eu trebuie să mă ocup. Nu ştiu ce o să facem mai departe.“

Foto:Cristi Popescu

Băiatul bolnav are 5 ani, iar sora lui mijlocie, 3. Mai au un frate de un an şi ceva, care se târâie periculos pe masa din bucătăria-salon. Un medic de la UAFA studiază documentele medicale şi le explică diagnosticul. Vor reveni cu medicamente, căci familia are rezerve pentru doar câteva săptămâni.

Foto:Cristi Popescu

 

Ţara fără asistenţi sociali

Problemele sociale ale azerilor sunt o provocare pentru organizaţiile neguvernamentale. Abia anul acesta a fost aprobată de Parlament o lege a asistenţei sociale. Meseria nu exista până acum, dar era practicată de ONG-uri. Un succes în domeniu a înregistrat UAFA care a reuşit să vândă Guvernului, în premieră, un program de asistenţă socială pentru copii cu dizabilităţi.

„Avem aici caietul beneficiarilor noştri. Pe lângă datele personale şi medicale, e prezentată evoluţia copiilor, apoi sunt terapiile la care au participat. Avem deja o colaborare cu medicii – ei ne trimit pacienţi. Când ajung la noi trebuie să completeze un formular, apoi sunt vizitaţi acasă de specialiştii noştri, după care stabilim o strategie pentru fiecare caz. Unii vin aici la centru, alţii sunt netransportabili, pentru unii trebuie consiliere psihologică... depinde. Incercăm să îi integrăm social şi să îi ajutăm să se dezvolte, să obţinem maximum de la ei“

Foto:Cristi Popescu

Suntem într-un centru pentru copii cu dizabilităţi. O fostă sală de clasă reamenajată de United Aid într-o şcoală de cartier. Alături de noi, medici şi foşti profesori, care au făcut cursuri de recalificare şi lucrează ca asistenţi sociali – o meserie privită cu neîncredere încă. Fac terapie cu copii cu dizabilităţi, dar şi cursuri cu familiile lor. Scaunele cu rotile, paturile speciale sau jucăriile speciale sunt extrem de rare şi prohibitiv de scumpe. Specialiştii care ştiu să le folosească sunt la fel de greu de găsit. Un raport World Vision de anul acesta arată că în Azerbaijan există peste 11 mii de copii în orfelinate. 170 de mii de copii cu dizabilităţi nu au acces la nici o formă de învătământ în condiţiile în care handicapul e privit ca pedeapsă divină şi urmare a păcatelor. Numărul copiilor care sunt victime ale violenţei în familie e necunoscut, ca şi al celor folosiţi în reţele de trafic. Aproape 200 de mii de copii minori sunt încadraţi în muncă, prin diverse forme ilegale. Cel mai greu de schimbat sunt mentalităţile – spun reprezentanţii UAFA:

 „Am înaintat greu, cu paşi mărunţi. În 2002 am reuşit performanţa ca un copil cu dizabilităţi să participe la un eveniment public. Nu vă daţi seama cât am luptat pentru asta şi ce succes a fost. Copiii ăştia nu sunt priviţi ca oameni, sunt ascunşi, tuturor le e ruşine cu ei, nimeni nu se gândeşte la drepturile lor, la cum să îi ajute. Când am reuşit să edităm un manual pentru copiii cu dizabilităţi a fost un alt mare pas. E folosit acum în universităţi şi ONG-uri. Abia în aprilie anul acesta am reuşit să convingem statul să ne finanţeze un program care e în prijinul comunităţii. 360 de copii din Baku şi familiile lor vor primi asistenţă socială şi medicală, prin fonduri de la buget. E o premieră“

Foto:Cristi Popescu

 

Coaliţie a organizaţiilor pentru protecţia copilului

Situaţia copiilor din statele foste comuniste nu e mult diferită. Există zone în care anumite probleme au fost rezolvate mai repede, dar provocările sunt asemănătoare. Tocmai de aceea, World Vision a avut iniţiativa formării unei Coaliţii Regionale pentru Protecţia Copilului. O conferinţă pe tema asta a avut loc la Baku la mijlocul lunii iunie. 

Foto:Cristi Popescu

Mirela Oprea, senior manager la World Vision International, biroul pentru Europa de Est si Orientul Mijlociul explică participanţilor cum s-a născut ideea coaliţiei şi care e experienţa românească în domeniu: în anii ’90, 100 de mii de copii se aflau în case de copii sinistre, în care erau trăiau ca animalele. Acum, mai există în jur de 20 de mii – dar sunt integraţi în diverse forme de asistenţă socială. Tranziţia s-a făcut cu costuri mari, mai ales de imagine – după ce filme despre viaţa acestor copii au făcut înconjurul lumii. O experienţă din care state vecine puteau învăţa: şi bune, şi rele. Nu s-a întâmplat, ba la o reuniune a ţărilor din Europa de Est, reprezentanţii unui ONG străin au povestit cum Guvernul din ţara lor îşi apăra politica de a păstra copiii în orfelinate, argumentând că vrea să evite greşeala României, care ar fi trimis în stradă cei o sută de mii de copii. Atunci mi-am dat seama că nu ne putem lăsa păcăliţi, spune Mirela Oprea, că trebuie să ne împărtăşim experienţele, că putem învăţa unii de la alţii dacă ne cunoaştem şi ne unim.

Coaliţia regională e pe cale să fie formată şi include alianţe de ONGuri din Georgia, Armenia şi Azerbaijan. 

La conferinţa World Vision, o reprezentantă a Parlamentului de la Baku, Zhalya Alyeva, a salutat implicarea Foto:Cristi Popescu

ONGurilor în domeniul asistenţei sociale, un domeniu nou în Caucaz. Reprezentantul UNICEF în Azerbaijan, Mark Herevard îmi spune că adevărata provocare va fi antrenarea viitorilor asistenţi sociali şi introducerea obiectului de studiu în universităţi.

 

A fost făcut un pas important, dar trebuie să găsim soluţii pentru implementarea legii – adaugă el. 

Foto:Cristi Popescu

 

Corupţia e baza sistemului de sănătate

Despre situaţia sistemului de sănătate din Azerbaijan, am stat de vorbă cu una dintre puţinii jurnalişti de investigaţie din ţară: Khadija Ismayl. Îmi explică fenomenul călătoriilor în străinătate pentru consultaţii medicale:

„Vă spun o realitate simplă care arată cât de bine stă sistemul de sănătate: sute de azeri pleacă zilnic în Iran sau Turcia pentru tratamente medicale. O să vedeţi cozi imense la graniţă în orice zi şi oamenii vă vor spune că merg acolo pentru că serviciile medicale sunt mai ieftine şi de mai bună calitate. Chiar aşa e. Şi e îngrozitor că e aşa. În plus, acolo primesc toată atenţia de care au nevoie şi mulţi dintre ei sunt recrutaţi de serviciile de securitate din Iran odată ce ajung acolo. Li se oferă tratament acasă, medicamente gratuit – tot ce nu primesc aici, alături de alte avantaje menite să-i încânte şi să le înmoaie inima, după care sunt recrutaţi şi folosiţi pentru răspândirea propagandei.  În Azerbaijan, pe de altă parte, avem probleme uriaşe cu medicamentele – din cauza corupţiei şi a lipsei de reglementări, nu poţi fi sigur pe nimic. Nu avem nicio garanţie. Un prieten şi-a dus mama la 4 laboratoare de sânge diferite pentru nişte teste: a obţinut 4 rezultate absolut diferite. În care să ai încredere? Ce să faci mai departe?

Foto:Cristi Popescu

Înainte să mergem mai departe, un detaliu cu privire la miza tensiunilor dintre Iran şi Azerbaijan: în ţară, trăiesc 9 milioane de azeri, în vreme ce în Iranul vecin sunt circa 16 milioane. Relaţiile bune dintre fosta republică sovietică şi SUA sau Israel sunt percepute ca o ameninţare de către iranieni.

Pe de altă parte, autorităţile de la Baku au declanşat oficial reforma sistemului de sănătate, investind sume imense în dotarea spitalelor. Clinicile din Baku sunt ultra-moderne, îmi spun câţiva străini care lucrează pentru mari companii străine din Azerbaijan. Fie că e vorba de spitale publice, la care au acces – teoretic – toţi cetăţenii, fie că ne referim la noile clinici private, majoritatea au fost renovate şi sunt dotate cu aparatură care ar stârni invidia celor mai bine cotate clinici pe plan internaţional.

Schimbarea clădirilor nu cere decât bani, iar Azerbaijanul nu duce lipsă. Pregătirea medicilor e însă o problemă. Salariile sunt la fel de mici ca ale profesorilor, ceea ce întreţine mita. Iar pregătirea slabă e rezultatul sistemului de învăţământ învechit şi corupt. Diagnosticele greşite şi intervenţiile nereuşite sunt emblema spitalelor cu echipamente de ultimă generaţie – îmi spun doi medici azeri. 

Foto:Cristi Popescu

 

Matlab Verdiyev şi Fuad Ibrahimov sunt fondatorii unui ONG (Assistance to Healtcare Development), care ajută la dezvoltarea serviciilor medicale, în special la ţară. Problemele sunt duble aici: lipsei de pregătire a cadrelor medicale, se adaugă dispensarele vechi, lipsa medicamentelor şi a aparaturii.

Fuad e consultant pentru probleme medicale şi locuieşte în Canada. A fost trimis de o companie de acolo să facă o analiză despre sistemul din ţara lui.

A absolvit facultatea în 1994, la Baku, dar a profesat puţin. Majoritatea colegilor şi-au găsit joburi de nişă în noua economie pentru a-şi câştiga traiul. Nu se putea supravieţui în sistem.

După războiul în Nagorno-Karabah, s-a alăturat unor organizaţii internaţionale care ofereau asistenţă medicală. Atunci l-a cunoscut pe Matlab, alături de care a înfiinţat un ONG, în 2004. Colaborează acum cu o echipă de experţi, cei mai mulţi cu studii în afara ţării, dar şi cu donatori internaţionali, companii private şi chiar agenţii guvernamentale. Îmi spun că la fel ca în restul Caucazului, problemele uriaşe sunt la sate.

 „Cel mai important proiect în desfăşurare e derulat cu USAID şi Salvaţi Copiii  în peste 50 de localităţi din ţară. Avem un curs de format formatori – voluntari care învaţă cum să acorde primul ajutor; apoi facem cursuri şi campanii de informare cu privire la anumite boli mai  răspândite – cum ar fi TBC. Nu e neapărat un număr mare de bolnavi, cât e îngrijorător procentul celor care au o formă rezistentă la medicamente. Dincolo de asta, îi ajutăm să renoveze dispensarele, să găsească soluţii pentru deşeurile medicale, să aibă acces la apa curentă. Sunt spaţii moştenite din comunism, prost gândite, slab dotate. Iar medicii, care oricum sunt şi ei cam prost pregătiţi şi extrem de prost plătiţi, nu au puterea să schimbe ceva. Nu mai vorbim de locurile fără medici, pentru că sunt sate destule în care găseşti doar o asistentă. În plus, independent de sănătate, oamenii trebuie învăţaţi ce drepturi au, cui să se adresese când au o problemă.“

 

„Salariile mici sunt principala problemă“

AHD militează pentru introducerea asigurărilor medicale obligatorii, în condiţiile în care sistemul public din Azerbaijan este gratuit pentru toţi cetăţenii. Medicamentele în afara spitalului trebuie cumpărate şi nu sunt subvenţionate. Nu există taxe sau contribuţii pentru sănătate.

În realitate însă, toată lumea plăteşte pentru că sistemul e subfinanţat.

„Subfinanţarea sistemului e principala problemă, de aici porneşte totul. Ciudat e că avem această situaţie în condiţiile în care Azerbaijanul e o ţară bogată. Doar că Guvernul nu vede investiţia în sănătate ca prioritară. E interesant că nu vor să cheltuiască bani pe sănătate. În statistici internaţionale, o să vedeţi că Azerbaijanul e pe ultimele locuri în ce priveşte fondurile pentru anumite capitole sanitare. E bine că dau bani pentru dotarea spitalelor, dar nu e destul. E bine că începem să avem infrastructură, dar trebuie investit şi în salarii, şi în pregătirea medicilor. La aste două capitole, am rămas în ca vremea URSS.

Dar mai e ceva, întâlnit şi în alte părţi ale lumii: guvernele vor monumente, nu sisteme care să funcţioneze. Vor să inaugureze, să taie panglici, să deschidă spitale noi în ceremonii publice. Ori dacă ai bani, e chiar la îndemână. Dar să schimbi o generaţie de medici, asta într-adevăr e o provocare. N-o poţi face într-un an. Cere o strategie şi rezultatele nu se văd peste noapte.“

Foto:Cristi Popescu Consultant internaţional în politici de sănătate, doctorul Fuad ştie că majorarea salariilor doctorilor poate fi periculoasă. Poate stârni proteste ale profesorilor, de pildă, la fel de prost plătiţi. Ce sugerează organizaţia: schimbarea sistemului de salarizare în funcţie de performanţe, odată cu introducerea asigurărilor obligatorii, care să aducă un plus de fonduri la buget. Şi totuşi, cele două boom-uri ale economiei azere ar permite majorarea salarilor deopotrivă pentru profesori şi doctori, îi spun. Doctorul Fuad evită să comenteze:

 „Nu ştiu ce să spun. Poate.. E o chestiune de politici, de priorităţi... N-am făcut calcule, nu pot să spun cu certitudine dacă e aşa. Eu vă spun doar ce propunem noi, iar asta ar fi o soluţie viabilă, avantajoasă pentru toată lumea. Medicii ar avea în sfârşit un câştig decent, statul ar primi un ban în plus, pacienţii ar avea o siguranţă a serviciilor fără să contribuie prea mult... Dar ce e în capul celor de sus, dacă au un interes să menţină starea asta de fapt, nu pot să spun...“

Mult mai directă e Khadija Ismayil. Jurnalista de investigaţie îmi vorbeşte despre folosirea spitalelor şi-a medicilor ca instrumente politice:

„Vă mai spun o particularitate a sistemului medical din Azerbaijan: spitalele şi medicii sunt instrumente politice. Jurnaliştii de investigaţie care sunt bătuţi pe stradă, nu primesc asistenţă în spital. În primă instanţă, sunt refuzaţi. Dacă ajung totuşi la spital, nimeni nu se uită la ei. Pur şi simplu nu primesc asistenţă. Dacă apare un avocat şi medicii sunt constrâşi cumva să ofere consultaţia, constatăm că jurnalistul avea mai multe coaste rupte sau leziuni interne grave, deşi medicii nu îl considerau urgenţă. Controlul politic al spitalelor e ceva foarte clar.

Un alt exemplu: un prieten jurnalist era la închisoare când a aflat că spitalele refuză să îl interneze pe tatăl lui, care avea nişte probleme serioase. Ne-am dus de la un spital la altul şi ne refuzau. Era înfiorător. Am făcut reclamaţii peste reclamaţii, am dat telefoane. Într-un final ştirea a ajuns la cineva de la Adminsitraţia Prezidenţială. Un oficial de acolo a dat un telefon şi le-a spus că e în regulă, poate fi tratat. După asta a fost internat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu e o experienţă singulară. Oficial, nimeni nu va recunoaşte, dar asta e ce trăim în mod obişnuit. Adevărul e că cei mai mulţi oameni preferă să nu meargă la medic deloc, niciodată, indiferent ce probleme au – din cauza corupţiei, din cauza aservirii politice şi din cauza serviciilor de slabă calitate.

Revenind la sănătate, înţeleg că lumea în general evită spitalele şi medicii din Azerbaijan. Dar cu siguranţă sunt urgenţe când nu ai de ales, nu? Uneori trebuie să mergi la doctor...

Nu. E mult mai periculos să te duci decât să stai acasă. Eu, de pildă, nu mă duc niciodată la doctor. Indiferent ce mi s-ar întâmpla. Când o să am bani, o să mă duc în altă ţară... Aici nu, nu mă duc şi nu m-aş duce.

Aşadar, o parte dintre azeri ocolesc medicii din motive diverse. Lipsa banilor pentru mită, lipsa încrederii în profesionalismul medicilor sau frica. Cei din localităţi izolate nu au medic la îndemână, iar cei care suferă de dizabilităţi nu au acces. Schimbarea situaţiei depinde de mersul reformei sanitare. Iar asta din urmă de voinţa politică.