Reportaj RFI: Mamaia Nord, pisica gonflabilă şi cuiul din clanţă…

"Domn'le", sporovăieşte şoferiţa de taxi "tare de treabă sunt turiştii străini! Le salută până şi pe femeile de serviciu de la hotel! Avem engleji, suedezi". Aşa îmi povestea acum câteva zile femeia din taxiul care m-a dus la hotelul din Mamaia Nord. De fapt, la vila din Mamaia Nord. Mă rog… un fel de casă plină de păianjeni şi ţânţari, unde am petrecut o săptămână la mare!

Un sejur la Mamaia Nord (undeva la intrarea în Năvodari) e un fel de călătorie în timp. Drumul de la ieşirea din eleganta staţiune Mamaia până la complexul de vile şi campinguri, unde am avut proasta inspiraţie să mă cazez arată al naibii de ciudat: fără trotuare, fără iluminat public, iar tufele de pe margini au crescut atât de mult, încât practic maşinile merg cumva pe sub ele!

Mi-am zis de la bun început: "O.K., deci va fi un sejur ca pe vremuri". Şi ca pe vremuri a fost! Recepţionera ne explică zâmbind că nu are o cameră dublă şi una triplă, aşa cum rezervasem cu mult timp înainte. În schimb, ne-a oferit trei camere duble, până se eliberează tripla!

"Urmaţi-mă!", zice tânăra cu un zâmbet bizar. După care ne conduce spre vila unde urma să ne cazăm. "Hmm, n-arată rău pe exterior!", îmi zic în gând. "Pe unde intrăm cu bagajele?", întreb politicos. Recepţionera îmi arată cu degetul spre cer: o scară metalică, îngustă cât să încapă un om şi-un bagaj de mână, înaltă cât un copac şi întortocheată rău de tot…

Înghit în sec, îmi fac curaj şi încep să urc treptele. În vârful picioarelor, evident, pentru că pe ele nu încape toată talpa! După ce mă dezechilibrez de câteva ori, ajung într-un final la etajul unde am camera. Camera 6. N-am s-o uit niciodată! Ca să intru în cameră mai trebuie să urc vreo şase trepte instabile. După care trebuie să fac o plecăciune ca la intrarea în Biserica Naşterii Domnului din Bethleem. Nu de alta, dar la intrare, pe perete e un fel de nişă a cărei existenţă nu am înţeles-o nici până acum! După ce dau cu capul de nişă, îi acopăr delicat urechile fetiţei mele de doi ani, după care mă lansez într-o tiradă de înjurături, cu o dicţie perfectă şi un uşor accent moldovenesc. Dau să deschid uşa. Cum pun mâna, clanţa cade. Îmi explică femeia de serviciu: "Are un cui acolo… ca să nu mai cadă…". "Aha!", zic eu de-a dreptul tulburat de explicaţia femeii.

 

Clătitele, piureul şi marinarii...

 

În sfârşit intru. Nu stau prea mult, arunc bagajele în cameră, după care ieşim cu toţii să luăm prânzul. În zonă nu sunt decât două restaurante! Îl alegem pe cel mai apropiat. Proastă idee! Terasa plină, chelnerii, nişte băieţi la vreo 20 de ani, îmbrăcaţi marinăreşte, cu priviri uşor pierdute, se uită agitaţi stânga-dreapta, neştiind la care masă să se ducă mai întâi.

Dăm comanda. După care aşteptăm. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Într-un final, vine mâncarea. Piureul meu, rece! Cineva comandă apoi o cafea şi nişte clătite. După care aşteaptăm. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Vin clătitele. Evident, reci! Ne dăm bătuţi şi cerem nota de plată, pregătiţi pentru o aşteptare lungă. Întorc capul pentru o secundă. Când îl întorc înapoi, nota de plată era deja pe masă!

Ce-ar fi dacă ne-am relaxa puţin pe plajă? Ne luăm costumele de baie, pisica gonflabilă şi copilul şi mergem pe malul mării. Un paznic ce se sprijinea de o barieră ne opreşte: "Pe aici este accesul în camping. Dvs. trebuie să o luaţi pe dincolo!" şi ne arată o potecuţă nisipoasă, plină de tufe. În capătul ei vedem ceva strălucind. Cu siguranţă e marea… Pe măsură ce ne apropiem, realizăm că de fapt ceea ce strălucea în depărtare nu era nimic altceva decât un morman de cutii de suc şi bere aruncate în spatele unei terase.

Ne aşezăm în sfârşit pe prosoapele de plajă şi începem să facem castele de nisip. De fapt, nisip şi mucuri de ţigară. Ne uităm unii la alţii. Zâmbim! Mai avem şase zile…

1317

Facebook comments