Educaţia în Georgia: „Ce s-a făcut de doi-trei ani, nu s-a făcut în ultimii douăzeci“

dsc-8252.jpg

Sală de clasă

Am aflat în episodul trecut despre problemele învătământului preşcolar – lipsa grădiniţelor şi reticenţa georgienilor faţă de această formă de educaţie; am cunoscut mai mulţi elevi şi profesori de la ţară, poziţia UNICEF faţă de reformarea sistemului şi proiectele World Vision – una din cele mai active organizaţii pentru protecţia copilului din ţară. 

ASCULTAŢI VARIANTA AUDIO:

Un documentar de Ioana Haşu

AscultăDownload

Vorbim în continuare despre situaţia elevilor strămutaţi din Ossetia şi Abkhazia, despre accesul la învăţământ universitar şi viitorul şcolilor profesionale în Georgia. 

 

Copiii strămutaţi

Nana Berdzenishivili – coordonator de programe al World Vision Georgia, vorbeşte despre o categorie aparte a georgienilor, cei din regiunile separtatiste, la care autorităţile din Tbilisi nu pot ajunge. Organizaţiile internaţionale sunt singurul lor sprijin:

Nana Berdzenishivili - World Vision Georgia„Din păcate nu i-am întâlnit niciodată pe aceşti copii din Abhazia pentru că nu avem dreptul să intrăm acolo. Dar am văzut o filmare din timpul seminariilor, organizate de colegii noştri de acolo. Nu mai ţin minte numele lor,  erau un băiat şi o fată, li s-a cerut să deseneze o imagine care să reprezinte trecutul şi viitorul. Au împărţit foaia în două: ÎNAINTE şi DUPĂ. La trecut, au făcut ceva indescifrabil, cu multe culori închise, negru şi gri – iar la viitor, au făcut o şcoală colorată cu logoul World Vision în centru. Dacă am fi o echipă egoistă, am putea spune: ce bine, ne-am atins scopul, i-am ajutat, le-am înseninat viitorul! Dar e de foarte trist de fapt. Dacă îşi împart viaţa în două etape, înainte şi după World Vision, înseamnă că până acum nu au avut nicio şansă, nu au fost angajaţi în nicio activitate, nimeni nu s-a ocupat de ei. Şi puteţi pune orice logo acolo, World Vision, Uniunea Europeană, orice.. E la fel de trist. Dar sigur că pe de altă parte trebuie făcută schimbarea şi e o recompensă să ştii că ai adus o schimbare.“

În restul Georgiei, trăiesc aproape 300 de mii de strămutaţi în urma războaielor cu Rusia. Au fost mai întâi conflictele anilor ‘90, când georgienii din Abkhazia şi-au părăsit casele şi au fugit cât mai departe de tancurile ruseşti. A urmat războiul din 2008, în Ossetia de Sud. Linia de demarcaţie dintre teritoriile ocupate şi restul ţării nu poate fi trecută de georgieni, nici măcar de cei cu cetăţenie străină. Deşi regiunile separatiste şi-au autoproclamat independenţa cu sprijinul Moscovei, nu sunt recunoscute de comunitatea internaţională. Pentru georgieni, sunt o parte interzisă a ţării în care trăiesc. Refugiaţii sunt într-un provizorat continuu. Speranţa nerostită e că la un moment dat se vor întoarce acasă.

Strămutată din Osetia de Sud

Tako avea 14 ani în 2008, când a fugit din Ossetia cu părinţii. Am întâlnit-o într-o şcoală din Sasireti, nu departe de aşa-zisa frontieră:  „Acasă e acolo unde m-am născut şi am copilărit. Îmi amintesc bine tot. Acum sunt aici.. asta e.“

Tako e reţinută. Adaugă că trainingurile din şcoală o ajută să-şi înţeleagă situaţia şi să îşi găsească un rost. Aş întreba dacă vrea să revină acasă, dacă unii prieteni au rămas dincolo; mă sfătuiesc cu interpretul – mai bine nu, îmi spune, ne e greu tuturor să vorbim despre asta.

 

Împreună, dar izolaţi

Clasa e plină. Deşi învaţă împreună cu ceilalţi, copiii strămutaţilor stau toţi de-o parte. Dintr-un grup de copii mai mici îmi zâmbeşte Guanţa – 11 ani, ochi albaştri, pistrui. Pare ceva mai încrezătoare: „Eu vreau să fiu avocat – să fac dreptate. Părinţii nu ştiu, dar o să le spun eu când cresc.. Îmi place la trainingurile organizate de World Vision – am aflat tot felul de lucruri despre care nu ştiam “

Refugiată cu familia, după războiul din 2008Era mică atunci când a schimbat casa din Ossetia de Sud cu adăposturile pentru refugiaţi. De ei e mai bine, uită uşor - îmi şopteşte o profesoară.

În Georgia există un minister pentru problemele strămutaţilor din teritoriile ocupate – copiii (în jur de 70 de mii) învaţă în general în şcoli publice, alături de ceilalţi georgieni, dar situaţia lor e departe de a fi rezolvată. Integrarea e încă un concept, de vreme ce locuiesc izolat, la periferia localităţilor sau chiar la kilometri distanţă. Cei din Abkhazia au fost înghesuiţi în imobile părăsite – iniţial provizoriu, dar după 20 de ani sunt tot acolo. Pentru cei din Ossetia, din 2008, Guvernul a construit aşezări – sate-ciuperci, cum le spun georgienii: cuburi gri - mici, identice, fără gaz sau încălzire, cu toaleta în curte, aliniate geometric. Ciupercile au crescut la câţiva kilometri de oraşe ori sate, unde autorităţile aveau teren disponibil – nu au străzi asfaltate, nici magazine, şcoli, biserici, de fapt nimic în afara  caselor-barăci.

Tinatin Bregvadze predă cursuri optionale de advocacy la şcoala din Sasireti:

„Sigur că e delicat să lucrezi cu aceşti copii strămutaţi din Ossetia şi Abkhazia. Au trecut prin momente extrem de stresante, sunt traumatizaţi. Totuşi, sunt norocoşi într-un fel că erau foarte mici când s-au întâmplat războaiele; uită totuşi mai uşor decât adulţii care au pierdut totul în viaţă. Îmi aminesc că lucram şi în 2008 în şcoli – dar atunci era nepotrivit să începi să îi integrezi. Nu era momentul să le vorbeşti despre participare civică, despre respectarea drepturilor, despre advocay.. Nevoile lor erau altele.

Dar dacă îi laşi prea  mult, devine inutil, cresc fără cunoştinţele şi abilităţile necesare vieţii. ACUM e momentul perfect. Acum nu e nici prea devreme, nici prea târziu. Au trecut 4  ani de la ultimul război – unii sunt adolescenţi, alţii s-au născut aici – acum e timpul  să lucrăm cu ei, pentru că de acum ei îşi văd – mai mult sau mai puţin – viitorul aici.“

Situaţia celor rămaşi în Ossetia şi Abkhazia e şi mai delicată. Mulţi trăiesc în mizerie, printre ruinele care cândva au fost sate georgiene. În Ossetia, accesul e strict: puţine organizaţii străine pot intra. Acum trei săptămâni, preşedinţia regiunii a fost câştigată de Leonid Tibilov. E fostul şef local KGB, cunoscut pentru dorinţa de reunire a zonei cu Rusia – un subiect care a tensionat de-a lungul anilor relaţiile Moscovei cu Washingtonul, şi nu numai. În Abhazia, există un birou World Vision la care au acces doar angajaţi străini, alături de reprezentanţi UNICEF. Peste 50 de comunităţi primesc ajutor – adesea hrană sau haine, pentru că nevoile primare sunt greu de acoperit.

Fără timp liber, fără dorinţe

Sală de clasăDincolo de trauma psihică, viitorul copiilor din satele georgiene nu e mai colorat decât al refugiaţilor. Irma şi Natia locuiesc la ţară. Sunt două din cei 600 de mii de tineri din Georgia:

„Dimineaţa vin la şcoală, apoi  mă duc acasă, mă odihnesc puţin, după care citesc. Anul ăsta o să dau la facultate şi mă pregătesc singură, deci nu am timp liber. Dacă nu învăţ, ajut la treabă... dar în general învăţ. Nici când eram mai mică nu era diferit pentru că în sat nu ai ce să faci, nu ai unde să te duci. În general stăm acasă şi ajutăm la muncă.“ îmi spune Irma, iar Natia o completează:

„Eu locuiesc în alt sat şi trebuie să vin pe jos 2 kilometri până la şcoală. După ce ajung acasă, o ajut pe mama la muncă. Mai am trei fraţi şi e nevoie să ajutăm. Abia am timp de teme. Timp liber... e atunci când învăţ. Părinţii ştiu că e importantă şcoala“

Întreb ce dorinţe au. Îşi privesc mâinile... Nu s-au gândit la asta. Împreună cu Nana, încercăm să le dăm idei – poate vă trebuie ceva pentru şcoală sau pentru voi, pentru acasă. Natia îndrăzneşte:

„Eu am 19 ani.. Anul ăsta plec din şcoală. Vin zilnic aici de la 7 ani.  Dacă mă gândesc elevi, şi suntem peste 180 de copii din 12 sate, ne-ar folosi să avem o bibilotecă. Pentru lumea din toate satele astea, avem o singură bibliotecă mică la şcoală – dar are cărţi foarte vechi, nu prea le foloseşte nimeni. Ne-am dori cărţi mai noi, cărţi cu poveşti, poate romane.. altceva decât manuale şi cărţi de şcoală... “

 Irma e uşor nedumerită:

„Eu nu ştiu ce dorinţe să am.. Singurul meu vis e să devin medic, dar pentru asta ştiu ce trebuie să fac: o să învăţ. De fapt,  am nevoie de ceva: noi nu studiem Biologia şi mi-ar trebui nişte cărţi sau poate cineva care să mă ajute la învăţat. Asta ar fi... Şi sigur că ne mai gândim câteodată cum ar fi să călătorim – să învăţăm o limbă străină cu cineva care o vorbeşte bine, nu aşa cuvinte din manuale. Dar asta nu ştiu dacă se poate.“

Director: „mi-e jenă că vă primesc în condiţiile astea“ 

Director, de 16 aniLa o şcoală de ţară sunt arondaţi copiii din mai multe sate – uneori există transport, de cele mai multe ori, nu. Asta înseamnă doi-trei până la opt kilometri pe jos, dimineaţa devreme şi din nou după-amiaza, indiferent de vreme. 

Deşi în Tbilisi sunt 20 de grade la început de aprilie, şcoala din satul Mokhe era înconjurată de zăpadă. Am urcat prin munţi într-o maşină de teren, pe drumuri desfundate. Pe margine, terenuri sterpe,câteva vaci mici, adaptate muntelui – şi copii în teneşi care se întorc de la cursuri.

Directorul şcolii îşi cere scuze că e noroi, că şcoala stă să cadă, că biroul e un fel de chilie. Oftează des. Predă de 16 ani.

Nu aş schimba nimic pentru mine – începe. Vreau rămân profesor, sunt legat de asta, dar aş schimba condiţiile din şcoală:

 „Înainte de orice, aş as amenenaja şcoala, aş îmbunătăţi condiţiile de aici. Mi-e jenă că vă primesc într-un spaţiu aşa sărăcăcios şi prost întreţinut. Apoi, în topul priorităţilor e toaleta. Nu avem aşa ceva în şcoală. Mai departe, aş vrea să le asigurăm copiilor transportul şi o cantină – sau o gustare măcar. Vă daţi seama, ei nu mănâncă la şcoală. Nu au pachet. Stau aici de dimineaţa până după-amiaza, apoi merg pe jos atâţia kilometri fără mâncare. Avem o sursă de apă, dar iarna îngheaţă – aducem cu o cisternă.“

Continuă să ofteze. Se simt uitaţi de autorităţi? Încearcă un răspuns diplomat:

„Uitaţi-vă în jur, vedeţi cum arată biroul ăsta al meu, haideţi să ne plimbăm prin clase. Repet, mă simt prost că nu avem un spaţiu civilizat în care să discutăm. Aţi întrebat ce aş schimba. Să vă mai spun: aş cumpăra pachete de training pentru profesori, i-aş ajuta să îşi schimbe metodele de predare, să facă orele mai interactive. Noroc cu World Vision care asigură training şi pentru profesori, ne ajută să obţinem atestările obligatorii...

Apoi, aş face burse pentru elevii buni.

Copiii din Georgia au acces la educaţie, dar nu putem vorbi chiar de şanse egale. Aici oamenii sunt săraci; ca să mergi la facultate, trebuie să plăteşti nişte taxe – nu e chiar gratuit, decât dacă ai note foarte mari.  Apoi, părinţii trebuie să-i întreţină.. “

Merg la facultate, după care sunt şomeri

E o tradiţie în Georgia ca tinerii să meargă la facultate. Cei mai mulţi au diplomă, deşi nu le foloseşte – îmi explică Nana de la biroul World Vision din Tbilisi:

„În primul rând, ţine de tradiţie. Apoi, are legătură şi cu perioada comunistă, când toată lumea îşi trimitea copilul la facultate. Din pacate petreceau 5 ani la universitate, după care se întorceau în sat şi erau fermieri obişnuiţi. Asta se întâmplă şi acum. E o mentalitate în Georgia – e musai să-ţi trimiţi copilul la facultate. Sunt dispuşi să vândă tot pentru asta şi mulţi chiar o fac. Vând animalele, bijuteriile de familie sau orice au de preţ şi plătesc taxele, plus chiria şi celelalte.. Nimeni nu e e prea dispus să îşi trimită copilul la un colegiu tehnic unde poate învăţa o meserie din care să şi câştige eventual un ban.

Pentru cei de la ţară există două scenarii: se duc la facultate, după care se întorc şi fac agricultură. Sau: nu se duc la facultate şi rămân să facă agricultură.

Indiferent de situaţie, mulţi îşi îneacă dezamăgirea în alcool – e de altfel singura distracţie disponibilă după o zi de muncă la câmp. Devin victime ale băuturii – iar Georgia e cunoscută pentru că aici se bea mult vin şi multă vodcă. Şomajul în rândul tinerilor nu a fost măsurat oficial, dar estimările arată că ar putea fi vorba de 70%. Potrivit rapoartelor UNICEF, o treime dintre copiii de 13-15 ani fumează; două treimi dintre cei care folosesc droguri, au început în şcoală. Băutura e un fel de sport naţional – adaugă Nana – nu puţini îşi forţează copiii să guste băutura de mici, să se obişnuiască.

 

UNDP: Şcolile profesionale câştigă teren

Sophie KemkhadzeMinisterul Educaţiei şi organizaţiile internaţionale încearcă să schimbe mentalităţile. Priorităţi: cursuri pentru promovarea unui stil de viaţă sănătos şi orientarea elevilor spre meserii căutate.

Însă cerinţele pe piaţa muncii şi ofertele şcolilor nu prea au legătură. Formarea profesională face parte din sistemul general de învăţământ din Georgia, dar din păcate a fost ultimul sector inclus în reformele guvernamentale – aflu de la Sophie Kemkhadze, director adjunct al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare în Georgia. Reţeaua de dezvoltare globală a Naţiunilor Unite e pezentă în 177 de state şi teritorii ale lumii:

„Mă bucur să pot afirma că în 2006 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare a fost prima organizaţie capabilă să recunoască şi să promoveze capacitatea şi potenţialul formării profesionale. Asistenţa oferită de noi Guvernului a urmat o adevărată dinamică în aceşti ani. Am început cu intervenţii la scară mică, orientate spre două şcoli profesionale din zonele rurale, iar acest proiect pilot s-a transformat într-o schemă cadru pentru întregul sistem de formare profesională al Georgiei, o mare realizare în 2007 şi 2008 când au fost introduse noţiuni ca anchete pe piaţa muncii, standarde profesionale, cursuri de instruire. De atunci ne-am extins şi suntem prezenţi în zece şcoli profesionale din totalul de douăzeci, deci sprijinim jumătate din şcolile profesionale din ţară. În plus, am oferit asistenţă pentru dezvoltarea unor scheme care să permită îmbunătăţirea accesului la formarea profesională pentru categoriile defavorizate şi în acelaşi timp lucrăm cu şcolile profesionale pentru a le ajuta să îşi îmbunătăţească sustenabilitatea pentru a fi capabile să îşi dezvolte propriile programe cu ajutorul veniturilor proprii.“

 Cursurile de reconversie profesională sunt relativ noi în Georgia. Deşi nu există o tradiţie, iar şcolile vocaţionale sunt încă privită cu oarecare scepticism, apăsaţi de şomaj, oamenii încep să fie interesaţi. Există cursuri scurte – între două şi trei luni, care combină teoria cu practica şi formarea la locul de muncă. Cei mai mulţi se înscriu după ce au găsit ceva de lucru, dar le lipseşte calificarea. 80% dintre cei care se înscriu sunt şomeri, restul de 20% persoane care vor să aibă şi o altă calificare. Cum e combătură mentalitatea că şcolile profesionale sunt pentru cei incapabili de facultate?

„Da, sigur că există şi această problemă de mentalitate. Toată lumea vrea să fie avocat sau economist. De aceea când facem anchetele privind forţa de muncă, nu îi întrebăm niciodată pe oameni ce vor să fie pentru că ştim că 90% vor să fie prim-miniştri. Noi vorbim cu angajatorii şi îi întrebăm de ce calificări au nevoie. Totuşi, acest sistem devine din ce în ce mai cunoscut, Guvernul face o publicitate destul de bună pentru învăţământul profesional. Iar lucrând cu regiunile, este mai uşor să facem aceste campanii de informare şi să transmitem acest mesaj oamenilor. Pe de altă parte, realitatea în Georgia este că o diplomă universitară nu te va ajuta neapărat să îţi găseşti un loc bun de muncă. Oamenii sunt pragmatici, se uită la oportunităţile de pe piaţă şi ştiu că dacă devin nişte buni profesionişti, buni instalatori, buni zidari sau tencuitori, vor putea găsi slujbe bune. Avem de altfel chiar mulţi elevi din aceste şcoli profesionale care au absolvit deja studiile universitare.“

Parteneriat româno-georgian

În lupta cu mentalităţile, educaţia civică e o preocupare importantă în Georgia. Parteneriatele cu alte ţări şi schimburile de experienţă sunt extrem de valoroase, în condiţiile în care majoritatea covârşitoare a cetăţenilor nu îşi permite să călătorească.

Un parteneriat de succes între ONGuri româneşti şi georgiene s-a petrecut chiar anul trecut – aveam să aflu de la Khatuna Sandroshvili – coordonator de proiecte la Organizaţia pentru dezvoltare ONU. A fost un program mai larg în valoare de 250 de mii de dolari, finanţat de România care viza parteneriate între societăţile civile din cele două ţări. Două din cele 19 proiecte propuse se refereau la implicarea tinerilor în viaţa comunităţii.

Khatuna Sandroshvili – Organizaţia pentru Dezvoltare a Naţiunilor Unite

 „Unul din parteneriate a fost format între World Vision Georgia şi World Vision Romania, celălalt între Federaţia Copiilor din Georgia şi Fundaţia Copiii noştri din România. Atunci când lucrezi cu tinerii, ce este cel mai impresionat e energia pe care o degajă. am fost impresionaţi de suflul de entuziasm pe care tinerii din România l-au adus tinerilor din Georgia. A fost vorba de adolescenţi, începând cu 13-14 ani, până în ultimii ani de şcoală, a fost o iniţiativă la scară mică, beneficiarii au fost doar trei centre de tineret din Georgia şi organizaţiile din Constanţa, România. Partea de media a fost lansată într-o fază ulterioară a proiectului. La numai trei luni de la crearea platformei comune, am avut 95.000 de accesări.Deşi activităţile din proiect s-au încheiat, platforma continuă să fie activă.

Un film făcut la finalul proiectului a reunit impresiile tinerilor. În august anul trecut, tineri din toată Georgia au participat la o tabără unde şi-au povestit experienţele. Mari din Batumi spune că şi-a făcut prieteni noi şi că a învăţat despre educaţia civică. Bogdan din România, că acum ştie să scrie un proiect. 200 de copii georgieni şi 40 din Constanţa au învăţat împreună despre cum pot influenţa deciziile autorităţilor şi cum voluntariatul poate schimba o societate:

 

 

 

La final, iată părere unor profesori despre evoluţia sistemului de educaţie. Directorul din Mokhe priveşte cu optimism spre viitor:

„Acum măcar nu mai e colhozul, unde părinţii mei şi-au petrecut viaţa. Cel puţin copiii de azi apucă să îşi cunoască părinţii. E drept că am făcut chetă cu nişte prieteni să le luăm haine într-o iarnă, că vin la şcoală pe jos, că nu au gustare pentru pauza mare, că sunt munciţi.. dar au mai multe şanse la educaţie decât în comunism. Nu doar banii contează, eu apreciez mult cursurile făcute de ONGuri ca World Vision cu elevii. Încep să aibă acces la informaţie, să îşi cunoască drepturile. Poate copiii elevilor de azi vor trăi mai bine.

Directoarea altei şcoli de la ţară recunoaşte progresele şi în special ajutor primit de la organizaţii ca World Vision:

„Predau de 40 de ani. Am fost la catedră şi în comunism şi în perioada de tranziţie, când totul era neclar.. şi acum. Ce s-a făcut în ultimii doi-trei ani, e mai mult decât tot ce s-a făcut în ultimii 20. Sigur că ne lipsesc multe, sigur că închidem şcolile în timpul recoltei, că muncim pe câmp cot la cot – elevi şi profesori.. s-au făcut paşi importanţi, chiar dacă mai avem drum înainte. Ministerul a început o reformă ambiţioasă, dar pentru asta e nevoie de timp. ONGurile şi organizaţiile internaţionale au făcut cu adevărat diferenţa.“

Dacă am încerca o comparaţie cu România, cele mai multe şcoli de la ţară din Georgia se pot confunda uşor cu cele din Delta Dunării, cu cele din satele vasluiene sau din comunităile izolate ale Munţilor Apuseni. Mulţi profesori din România au la dispoziţie la fel de puţine materiale didactice şi oportunităţi ca cei din Caucaz. Există, în ambele ţări, sate din care copiii nu ies decât de două ori pe an, în cel mai apropiat oraş; cum există elevi care nu merg la şcoală iarna pentru că nu au cu ce se îmbrăca. 

În ce priveşte reforma sistemului, posibil ca Georgia să fie cu un pas înainte: acolo au fost stabilite programe şi manuale care nu pot fi schimbate 5 ani, ceea ce în România nu e cazul. La Bucureşti, celebrul pact pentru educaţie nu a fost decât un angajament vag, nerespectat de nimeni.

Săptămâna viitoare, despre sistemul de sănătate din Georgia – o provocare pentru mandatul Saakashvili. Despre privatizarea spitalelor şi problemele celor care nu-şi permit  asigurare, dar şi despre situaţia bolnavilor de SIDA, despre discriminare şi stigmat.