Vorbim mult, ştim puţin (Süddeutsche Zeitung)

piratenpartei-deutschland.jpg

Partidul Piratilor (logo)

Un nou curent politic încearcă să acapareze Europa şi începe cu Germania: cel al piraţilor. Ei vor să fie altfel. Democratici la bază, mizează pe inteligenţa roiului. Dar în probleme precum criza din zona Euro nu au niciun fel de poziţie. Prima prezenţă a piraţilor la conferinţa de presă tradiţională a Guvernului a fost o demonstraţie de impotenţă politică.

Sondajele arată că în eventualitatea unor alegeri parlamentare federale, Partidul Piraţilor ar intra cu siguranţă în Parlamentul german. Conducerea berlineză a formaţiunii declară pe un ton îngrozit că „trebuie să ne aşteptăm la un asemenea rezultat”. Dar de ce e tonul atât de înspăimântător? Păi pentru că grupul parlamentar din Senatul Berlinului se comportă ca orice altceva, numai ca grup de politicieni nu.

În chestiunea crizei europene – care vorba ‘ceea a răsturnat guverne şi a adus ţări în prag de colaps – piraţii nu au nicio opinie. „Nu există încă o rezoluţie a partidului pe această temă”, spune pe un ton aproape iluminist preşedintele partidului. Întrebat care este totuşi părerea sa personală el afirmă că „aceasta este irelevantă. Nu sunt o persoană care să conteze”. Şi atunci de ce sunteţi preşedinte?!, ne-am putea întreba pe bună dreptate.

Dar piraţii nu-şi fac griji. Ei spun deschis că până la alegerile federale din 2013 mai sunt aproape doi ani, deci timp destul pentru a afla ce vor. Până atunci nu decid decât în chestiuni care-i privesc pe locuitorii capitalei Berlin. Numai că lumea se învârte mai repede decât busola lui Jack Sparrow. Un politcian trebuie să poată lua decizii rapide în zilele noastre.

Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie: Cum ar fi ca ministrul german de finanţe să fie un pirat? Sau cancelarul chiar? Acum respiraţi adânc şi îngroziţi-vă pe bună dreptate...

Le Monde: Conturile de campanie din 2007 ale lui Sarkozy ar putea fi anchetate

Curtea de Conturi va lua la puricat finanţele electorale ale lui Nicolas Sarkozy de la alegerile prezidenţiale precedente în cadrul urmăririi penale din afacerea Bettencourt. Este vorba de mii de documente de tranzacţii financiare depuse de procurori pentru analiză la judecătorul de instrucţie.

Primele dezvăluiri cu privire la o posibilă finanţare ilegală a formaţiunii preşedintelui Sarkozy au fost făcute în iulie 2010 de fosta contabilă a doamnei Bettenourt – moştenitoarea imperiului L’Oreal. Suma vehiculată ar fi de 50.000 Euro viraţi de un om de încredere pentru campania actualului preşedinte. Informaţia a fost dezminţită de ambele părţi incriminate.

Alte informaţii apărute într-o carte scrisă de un judecător de instrucţie din Nanterre îl acuză direct pe actualul preşedinte. Conform unor mărturii, Nicolas Sarkozy ar fi fost văzut cum primea bani personal la reşedinţa doamnei Bettencourt. Nici această ipoteză nu a fost deocamdată probată.

The Telegraph: Criza capitalismului expune slăbiciunile stângii britanice

Dacă discursul de repoziţionare electorală a laburiştilor englezi se dorea a fi o mea culpa pentru starea deplorabilă a economiei din Regat, atunci acesta şi-a ratat ţinta complet. În loc de scuze clare pentru incompetenţa cruntă a ultimului guvern de stânga, liderul Ed Miliband s-a axat pe nişte realizări discutabile.

Miliband nu crede că 13 ani de guvernare laburistă au însemnat cheltuieli enorme din fonduri publice care au dus la actuala criză a datoriei suverane. În schimb e convins că actualul guvern de dreapta taie prea mult şi prea repede. Dacă aceasta este strategia stângii de a reveni pe scena politică într-o manieră credibilă, atunci Miliband ar trebui să facă nişte şedinţe de terapie.

Mai mult, discursul laburist este unul perdant în actuala dezbatere furibundă despre rolul statului în economie şi dezvoltare durabilă – că tot e termenul atât de la modă. Astăzi este evident că ciclul de creştere economică din perioada guvernelor de stânga a fost susţinut artificial de nişte cheltuieli pe care guvernul nici măcar nu şi le permitea. Clivajul între veniturile aberant de mari ale bancherilor şi şefilor de corporaţii şi restul populaţiei este mai mare ca oricând, iar standardul de viaţă al britanicilor este ameninţat mai serios decât în anii 1930.

Aşadar de ce nu rezonează oamenii la mesajul de echilibru social tradiţional al stângii? Pentru că liderii acesteia nu sunt în stare să formuleze un mesaj credibil şi pentru că laburiştii nu reuşesc să scape de ştampila de inepţi economici. Fără programe masive de cheltuieli publice, stânga nu mai reprezintă nimic. Şi, în mod ironic, criza de încredere în capitalism a devenit o problemă majoră a laburiştilor.

Washington Post: SUA trebuie să sporeasă sancţiunile la adresa Iranului

Sumedenia de iniţiative şi ameninţări venite din partea Iranului sunt dovada panicii unui regim care se confruntă cu o economie în picaj şi cu o presiune crescândă din partea Occidentului. O vizită la Hugo Chavez, o ameninţare în strâmtoarea Ormuz şi o condamnare la moarte a unui cetăţean american – niciunul din aceste gesturi nu va avea nicio urmare practică.

Pe de altă parte însă, aceste gesturi ar putea fi şi o perdea de fum foarte bine calculată care să distragă atenţia de la problema mai importantă: inaugurarea unei noi instalaţii subterane de îmbogăţire de uraniu. Uzina din apropiere de Qom ar putea să producă uraniu îmbogăţit la 20% - un nivel ce depăşeşte valoarea minimă necesară pentru combustibil nuclear.

Numai că regimul islamist nu are capacitatea tehnică de a converti uraniul în bare de combustibil pentru reactoare. Singura utilitate reală pe care Teheranul ar putea să o dea acestui material este o bombă nucleară. Acesta este momentul în care comunitatea internaţională trebuie să înăsprească sancţiunile. Dacă nu o va face – şi va ceda la tentativele iraniene de reiniţiere a unui dialog – s-ar putea să ne trezim cu bomba mai repede decât am crede. Nu înseamnă că Occidentul ar trebui să sisteze orice discuţie. Nu. Înseamnă că Vestul trebuie să nu permită Iranului să tragă de timp şi să să producă liniştit uraniu îmbogăţit. Dialogul trebuie acum să fie însoţit de tentative de a impune un embargou la vânzările iraniene de petrol la nivel mondial.

 
Revista presei europene cu Laurenţiu Diaconu Colintineanu şi Magda Prelipceanu