Moartea îmi aparţine mie, nu statului! (Die Welt)

Având în vedere că nu statul mi-a dat viaţă, nu văd de ce ar avea misiunea de a veghea la modalitatea în care ea se termină. Afişele care interzic suicidul asistat sunt inumane pentru că dreptul la viaţă nu înseamnă constrângerea la viaţă.

Tânărul Werther al lui Goethe este un bestseller suicidal. Cu adâncă emoţie aplaudăm „Tosca” la operă, iar unul din cele mai importante premii literare germane îi poartă numele lui Heinrich von Kleist – care s-a împuşcat. Ernest Hemingway nu era grav bolnav, ci pur şi simplu nu mai vroia să trăiască, la fel ca Virginia Woolf sau Yukio Mishima. Aceste destine sunt unanim acceptate, iar opera artiştilor apreciată peste secole. Atâta vreme cât fiecare din cei de mai sus a utilizat un mijloc de asistenţă suicidală – fie pistol, sabie sau otravă – de ce aplicăm standarde duble la oamenii simpli din vremurile noastre?

Bogaţii contemporani au permisiunea societăţii să se ducă în Elveţia să-şi cumpere moartea. Dar şoferul de TIR sau brutarul de la colţ cu ce e mai prejos? Dacă ne amintim, Marilyn Monroe nu era desfigurată de un cancer atunci când s-a sinucis şi lumea tot îi preţuieşte amintirea. Ce să mai zicem de Kurt Cobain sau Heith Ledger mai recent?! Se pare că pentru noi, oamenii de rând, decizia e luată de funcţionarii statului. Dar ar trebui să fie invers. Ei sunt angajaţii mei, sunt plătiţi de mine, dar nu ca să decidă pentru mine. Fie cancelar, fie ministru sau, mai rău, un birocrat de la Bruxelles – niciunul nu are ce căuta în viaţa mea şi, cu atât mai mult, în sfârşitul vieţii mele.

Cert e că din punct de vedere teologic, filozofic sau juridic nu se poate trage o concluzie valabilă pentru noi toţi. Liberul arbitru înseamnă o decizie a conştiinţei fiecăruia, nu iresponsabilitate. Ambele fiind în esenţă libere trebuie să subliniem că dreptul la viaţă nu echivalează cu constrângerea de a trăi. Şi dreptul de a trăi nu este acelaşi lucru cu o datorie de a trăi. Decizia îi aparţine fiecăruia şi trebuie să fie liberă pentru că derivă din conştiinţa personală. Interdicţii nu ajută la nimic.

Chestiunea Ungariei ar putea consolida UE (The Guardian)

Ce se întâmplă acum între Bruxelles şi Budapesta este un Kulturkampf în toată regula. Această bătălie ar putea avea efecte benefice de adâncire a integrării europene, atâta vreme cât eforturile de dialogare nu se limitează doar la cultură.

UE şi Ungaria sunt în conflict deschis din cauza unor iniţiative legislative controversate adoptate de guvernul Orban. Europa a decis chiar să taie Budapestei toate fondurile de coeziune până când ţara se va conforma cu cerinţele legitim democratice ale Uniunii. Într-un interviu recent, Viktor Orban declara că există o Europă secretă, una care luptă pentru valorile conservatoare tradiţionale, dar căreia îi este frică să îşi declare poziţia public. Premierul maghiar e de părere că puterile mondiale în ascensiune sunt mândre de valorile proprii (menţionând Islamul şi Asia) şi că Europa nu va reuşi să micşoreze decalajul decât acceptând propria identitate.

Deşi există riscul ca acest conflict să dăuneze imaginii europene şi aşa nu prea bună zilele acestea, se poate ca, în final, rezultatul să fie unul tocmai pe dos. Politica nu se poate duce fără conflict. Ciocnirile pot reprezenta o cale de creare a unei identităţi europene unitare, bazată pe principii morale – indiferent care sunt acestea – care să treacă dincolo de graniţele alianţelor naţionale. Important e ca acest conflict să nu devină unul cultural. Disensiunile cu Ungaria sunt politice şi juridice, cultura e doar o distracţie.

Şi deja se văd efectele pozitive: scandalul a reanimat Parlamentul European, politicienii sunt mult mai activi în încercarea de a vedea dacă există o bază comună de înţelegere a conceptelor europene democratice, intelectualii au ieşit la rampă cu argumente pro şi contra, iar cetăţenii europeni acordă atenţie unui stat din est despre care, cu siguranţă, nu ştiau prea multe. Atâta vreme cât dezbaterile sunt politice şi juridice, s-ar putea să fim plăcut surprinşi.

De la urmăritul teroriştilor la urmăritul soţiei/soţului (Washington Post)

Hitul expoziţiei Homeland Security de anul acesta sunt dispozitivele care permit urmărirea prin GPS ca soţiilor sau soţilor. Pot fi nişte plicuri, pot fi aparate de bărbierit şi pot fi ascunse cu uşurinţă în ghiozdan sau în maşină. Industria aparatelor de supraveghere evoluează de la terorism la casele fiecăruia dintre noi.

Eforturile de asigurare a securităţii în America, strădaniile de a proteja cetăţenii de ameninţarea teroristă au degenerat într-o industrie periculoasă spre deliciul statului care îşi spionează cetăţenii şi al oamenilor care îşi spionează vecinii. Imediat după 9/11, prima ediţie a târgului expunea ultimele invenţii în bariere de securitate menite să protejeze casa cuiva. Astăzi, cei 2500 de expozanţi pot vizita, de exemplu, standul unei companii specializate în monitorizarea reţelei de socializare Twitter.

Cheltuielile publice în materie de securitate s-au triplat în ultimii ani, dar banii sunt cheltuiţi pe o sumedenie de inutilităţi, mai nou. De exemplu pe detectoare de telefoane mobile care confirmă existenţa unor celulare într-o clădire, de exemplu în şcoli sau în săli de conferinţă. Şi, prindeţi terorişti cu ele? „Nu prea”, recunoaşte directorul companiei fabricante.

Spaţiul alocat Big Brother la aceste expoziţii creşte de la an la an. Se pot cumpăra tot felul de accesorii şi echipamente cu care să vă spionaţi angajaţii, jumătăţile, copiii şi mai tot ce prindeţi. Există la un stand nişte radiouri cu microfon şi cameră incorporate. „Printre agenţiile guvenamentale nu e una care să nu cumpere aşa ceva”, spune directorul unei companii. „Imaginaţi-vă: prostituate într-o cameră de hotel cu aşa un radio”. Deci acesta este marele salt al agenţiilor americane de securitate: de la Osama bin Laden la prostituate în hotel...

 
Revista presei internaţionale cu Laurenţiu Colintineanu