Europa nu e în întregime la nivelul momentului libian (Le Monde)

„E riscant să ajuţi cu arme Opoziţia libiană” (De Volkskrant). „S-ar putea întâmpla acelaşi lucru ca în Afganistan” (The Guardian). „Rebelii nu au nevoie numai de arme şi de muniţii” (Corriere de la Sera). „Şi dacă am ataca Siria?” (Courrier Internaţional). 

Le Monde deplânge faptul că „Europa nu e în întregime la nivelul momentului libian. Era o ocazie ca Europa să arate că funcţionează. Am ratat-o!”. Ziarul începe prin a felicita activismul Franţei şi Marii Britanii, care au reuşit o frumoasă performanţă punându-şi în comun energiile şi împiedicând masacrul de la Benghazi. „Franţa şi Marea Britanie au furnizat jumătate din avioanele care au intervenit în Libia. Uniunea Europeană însă a eşuat deoarece nu unirea, ci dezbinarea a avut câştig de cauză. Germania a adoptat o poziţie în retragere, ceea ce a împiedicat formarea unui trio Berlin-Londra-Paris, singurul care ar fi generat o masă critică. Europa de Est a stat şi ea în spate temându-se că banii europeni de care beneficiază vor fi mai puţini, dacă Uniunea Europeană e interesată de ţările arabe. În fine, înalta reprezentantă pentru politica externă, Carherine Ashton, nu s-a făcut deloc auzită. Criza libiană a arătat că nu există o politică a apărării comună: nu există o viziune comună şi nici capacitatea de a conduce o operaţiune de acest gen. Istoria va reţine că aventura libiană a fost condusă de două ţări europene, nu de Europa. Ceea ce nu e acelaşi lucru”.

Trebuie sau nu înarmaţi rebelii libieni? Mai mulţi lideri europeni au spus că sunt gata să furnizeze arme insurgenţilor, dar ziarele de pe continent nu sunt de aceeaşi părere.

E riscant să ajuţi cu arme Opoziţia libiană”, spune în Olanda cotidianul De Volkskrant. „În primul rând că oamenii ar trebui antrenaţi pentru a şti să manipuleze armele. În al doilea, coaliția internaţională riscă să se implice în conflictul libian mai mult decât ar dori. În fine, există posibilitatea ca arme moderne să pice mai târziu în mâinile unor grupări extremiste”.

Aceeaşi părere o întâlnim şi în The Guardian, care aminteşte că „s-ar putea întâmpla acelaşi lucru ca în Afganistan, când armele furnizate mujahedinilor au fost utilizate apoi de talibani împotriva forţelor americane”.

Cam la fel gândeşte şi Corriere de la Sera. „Rebelii nu au nevoie numai de arme şi de muniţii, ci trebuie să înveţe cum se duce o luptă”. Jurnalul face şi el paralelă dintre Libia şi Afganistan. Până la urmă, conchide ziarul, „SUA ştiu cel mai bine că duşmanul duşmanului tău nu este neapărat prietenul tău”.

Şi dacă am ataca Siria?”, iată ce se întreabă săptămânalul francez Courrier Internaţional, amintind că „regimul familiei Assad este cel puţin la fel de dur ca al lui Gaddafi. Sunt multe asemănări”, spune publicaţia. „Regimul Assad – tată şi fiu – e la putere din 1970, cel al lui Gaddafi din 1969. Amândoi au ştiut să folosească diviziunile din ţările pe care le conduc, religioase în primul caz, tribale în cel de-al doilea. Amândouă regimurile au ştiut să folosească morcovul şi să bată represiunile. În acest caz, premiul cel mare revine însă Siriei, unde Hafez al Assad şi-a masacrat 20 de mii de compatrioţi în oraşul Hama în 1982. În acest moment, liderul sirian, Bashar Al Assad, trage în propriul popor şi totuşi nu se pune problema unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU şi cu atât mai puţin al unei intervenţii pentru protecţia civililor, ca în Libia”. Asta dovedeşte, consideră ziarul că „există două unităţi de măsură în lumea occidentală. Capitalele occidentale se mulţumesc să nu acţioneze într-o ţară care nu are petrol, dar care e importantă din punct de vedere geo politic”.

În Portugalia, ziarul Diario Economico, vorbeşte despre criza din ce în ce mai mare din această ţară, o ţară divizată. Da, după cum scrie ziarul, „Portugalia e o ţară în care trăiesc câţiva bogaţi, mulţi săraci şi o clasă mijlocie aflată în mari dificultăți financiare. Numărul celor care nu au un loc de muncă a explodat, iar cel al persoanelor fără domiciliu creşte şi el foarte mult. Această mizerie evidentă trebuie combinată cu sărăcia pe care unii încearcă încă să o ascundă, de ruşine”. Şi totuşi, se întreabă ziarul, „cum se poate ca în această ţară, din ce în ce mai săracă, oamenii să cheltuiască în numai două zile, aproape trei milioane de euro, pentru a cumpăra noul I Pad de la Apple? Cererea a fost atât de mare, încât toate magazinele au rămas fără I Pad-uri. E o ţară în care prăpastia creşte între cei care încearcă să supravieţuiască în prezent şi cei care trăiesc ca şi cum nu ar mai exista ziua de mâine”. 

Revista Presei Europene cu Lea Berzuc şi Magda Prelipceanu