Jurnalism în Azerbaijan: „Aş putea fi ucisă pentru ce scriu“

khadija.jpg

Khadija Ismayil. Foto: Cristi Popescu

Am ajuns în Azerbaijan la câteva săptămâni după finala Eurovision. Aveam în minte imaginile care au încântat peste o sută de milioane de telespectatori: un mic Dubai, pe malul Mării Caspice. Filmări din concurs rulau încă în locuri publice din Baku, deasupra meselor cu promoţionale lucioase retur. 

Azerbaijanul e cea mai mare ţară din Caucaz şi cea mai bogată:  9 milioane de locuitori, uriaşe rezerve de petrol şi gaze naturale. Capitala e un oraş scump, cu multe turnuri de sticlă şi branduri de lux.

ASCULTAŢI VARIANTA AUDIO:

Un reportaj de Ioana Haşu

AscultăDownload

Ce nu se vede din centru sunt suburbiile în care familii numeroase, fără asigurări medicale şi fără venit, trăiesc în câţiva metri pătraţi. Departe de ochii turiştilor sunt închisorile politice, blocurile în care apa se dă după program, satele fără drumuri, apă şi gaz, dar mai ales abuzurile Puterii.

În vreme ce zeci de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene urmăreau fermecaţi Eurovision 2012, organizaţii internaţionale pentru apărarea drepturilor omului atrăgeau atenţia că în Republica Democratică Azerbaijan, gulagul sovietic a fost înlocuit cu un mult mai perfid şi rafinat sistem politic mafiot.

Una din cele mai periculoase meserii în Azerbaijan e jurnalismul. Ziariştii care vorbesc despre abuzurile puterii sunt adesea eliminaţi, fără prea multe perdele. Unii sunt închişi, alţii sunt omorâţi în condiţii neclare. Cei din detenţie vorbesc despre bătăi şi torturi similare celor din închisorile politice ale anilor ‘50.

Parlamentul European cere protejarea jurnaliştilor

Khadija Ismayil e una dintre puţinii jurnalişti de investigaţie din Azerbaijan – cunoscută în lume pentru anchetele despre afacerile corupte ale familiei prezidenţiale. Înainte de Eurovision, a fost ameninţată şi şantajată. Iată un fragment din scrisoare trimisă de Parlamentul European preşedintelui Ilham Alyiev, în apărarea jurnalistei:

„Domnule Preşedinte,

În timp ce lumea sărbătoreşte Ziua Internaţională a Femeii, Khadija Ismayil, corespondenta Radio Europa Liberă în Baku a primit un cadou neobişnuit: un plic cu 6 fotografii de natură intimă şi un bilet cu insulte, alături de ameninţarea că dacă nu încetează activitatea jurnalistică, va suporta consecinţele.

Credem că este un act de intimidare, legat de activitatea ei profesională. Aşa ceva nu ar trebui să se întâmple într-o ţară democratică. Îngrijorarea noastră e cu atât mai mare cu cât nu e prima dată când au loc încercări de reducere la tăcere a jurnalistei Khadija Ismayil. Acest eveniment îngrijorător are loc în contextul deteriorării condiţiilor democratice şi unor încălcări ale drepturilor omului în Azerbaijan.  Atacurile la adresa jurnaliştilor şi nepedepsirea celor vinovaţi au creat un climat care împiedică desfăşurarea activităţii jurnalistice. Uciderea unui jurnalist de investigaţie în urmă cu şapte ani – Elmar Huseynov – e încă neelucidată.

Vă solicătăm să faceţi tot ce e nevoie pentru a proteja demnitatea şi integritatea Khadijei Ismayil şi altor jurnalişti sau activişti pentru drepturile omului, să le garantaţi dreptul de a-şi face meseria fără teamă, intimidare, şantaj sau violenţă.“

Şantajul a fost totuşi dus la capăt. Pozele de natură intimă au fost publicate pentru câteva ore; au dispărut după ce jurnalista a vorbit la televiziunile internaţionale de ştiri despre atacurile la care e supusă.

Nu e uşor să dai de Khadija pentru că nu primeşte întotdeauna mailurile –nici telefonul nu-i funcţionează totdeauna. La o căutare pe net însă, răsar o grămadă de ziarişti străini şi organizaţii internaţionale care se oferă să intermedieze legătura cu ea. Un ziarist german aflat în Egipt mi-a trimis datele ei de contact. Altcineva din Baku m-a ajutat să stabilesc un interviu. Se poate spune că am avut noroc. 

„Corupţia e cea mai mare problemă a ţării“

Khadija Ismayil şi Ioana Haşu. Foto: Cristi Popescu Am întâlnit-o pe Khadija într-o redacţie, alături de tineri care se feresc să fie pozaţi. Îmi spune că înainte de a vorbi despre Educaţie, Sănătate sau Mediu, ar trebui să vorbim despre corupţie, care e la baza societăţii azere. 

Corupţia e cea mai mare problemă în Azerbaijan. În toate domeniile. Să luăm, de pildă, educaţia. Aici putem vorbi despre un fenomen: dacă în restul lumii, oamenii plătesc să înveţe, în Azerbaijan, plătesc să nu înveţe. Asta e specific ţării noastre şi tocmai sistemul corupt în care trăim permite dezvoltarea acestui fenomen. Şpaga e baza sistemului de învăţământ.

Teoretic, sistemul de învăţământ din Azerbaijan e gratuit. Unde intervin aceste plăţi informale?

Lucrurile sunt complicate şi ceea ce se întâmplă afectează serios nivelul de educaţie al cetăţenilor din Azerbaijan. De pildă, am făcut mai multe reportaje despre fete care abandonează şcoala. Prima impresie era că are de-a face cu familiile conservatoare, ultrareligioase. Sigur că are legătură şi cu asta, dar nu e singurul motiv. De fapt, principalul motiv e sărăcia şi acum ajungem la o realitate: educaţia nu e de fapt gratuită în Azerbaijan, decât la nivel oficial. În practică, trebuie să plăteşti atâta mită, încât familiile sărace nu îşi permit să trimită la şcoală decât cel mult băieţii.

Deci sărăcia e o piedică. Ajung la şcoală doar copiii cu părinţi destul de înstăriţi cât să-şi permită mita, devenită obligatorie. Dar mai departe, de ce nici aceia care îşi permit să plătească nu sunt bine educaţi? Se poate spune că cei mai mulţi nu recunosc valoarea educaţiei?

E tot o problemă de sistem, care întreţine situaţia. Profesorii sunt foarte prost plătiţi. Deci pentru a supravieţui, au două variante: fie iau mită, fie dau meditaţii. Aşa s-a ajuns la situaţia în care profesorii subeducă intenţionat. Apoi au motiv să recomande părinţilor meditaţiile. Pe de altă parte, primesc şpagă pentru a da note mai bune. Din păcate, sistemul încurajează sau chiar constrânge oamenii la aceste ilegalităţi care, cum spuneam, au devenit un fenomen.

Minierit cu cianuri, acţionariat prezidenţial

Aş merge mai departe – încerc să înţeleg dacă sistemul corupţiei şi mitei funcţionează şi în alte domenii. Ştiu că aţi făcut o anchetă despre o afacere în domeniul mediului – o mină de aur care poluează o parte a ţării şi în care ar fi implicate fiicele preşedintelui ţării.

Da, am lucrat la această anchetă împreună cu nişte colegi jurnalişti. E vorba de o companie mineră la care fetele preşedintelui ţării au o parte din acţionariat – în jur de 11 procente. Asta a fost prima parte a investigaţiei, pentru că aici nu ai voie să vorbeşti despre afacerile familiei prezidenţiale şi nu ai acces la informaţii de acest fel. În ce priveşte îngrijorările legate de mediu, investigaţia noastră e în curs. Am prezentat deja un prim reportaj. Colegul meu Babek Bechir a fost la Gadabay, unde oamenii s-au plâns că există scurgeri de la compania minieră într-un râu din apropiere. Toate oile care au băut apă de acolo au murit. Am scris despre asta, am cerut Ministerului Mediului să verifice, dar problema a fost că oficialii de la Guvern s-au dus să verifice după nu ştiu câte săptămâni. Exploatarea se face cu cianuri, care odată deversate în apă se evaporă după un timp, se descompun – iar apa se curăţă. În fine, chiar Ministrul Mediului a venit în emisiunea mea şi a declarat că totul e în regulă, că testele arată că nu există poluare, că apa e potabilă. Acum sigur că dacă s-au dus prea târziu, e posibil să fi fost aşa când au ajuns. Totuşi, i-am oferit un pahar cu apă din râul acela. A apropiat-o de gură, dar nu a băut. Am spus asta şi am adăugat că Ministerul recomandă oamenilor să folosească apa. Ancheta e în curs, nu vom lăsa lucrurile aşa, vom merge până la capăt.

Să rămânem la capitolul corupţie, dar să trecem la alt domeniu: sistemul de sănătate – un alt domeniu al „Mărturiilor despre Lume“.

Vă spun o realitate simplă care arată cât de bine stă sistemul de sănătate: sute de azeri pleacă zilnic în Iran sau Turcia pentru tratamente medicale. O să vedeţi cozi imense la graniţă în orice zi şi oamenii vă vor spune că merg acolo pentru că serviciile medicale sunt mai ieftine şi de mai bună calitate. Chiar aşa e. Şi e îngrozitor că e aşa. În plus, acolo primesc toată atenţia de care au nevoie şi mulţi dintre ei sunt recrutaţi de serviciile de securitate din Iran odată ce ajung acolo. Li se oferă tratament acasă, medicamente gratuit – tot ce nu primesc aici, alături de alte avantaje menite să-i încânte şi să le înmoaie inima, după care sunt recrutaţi şi folosiţi pentru răspândirea propagandei.  În Azerbaijan, pe de altă parte, avem probleme uriaşe cu medicamentele – din cauza corupţiei şi a lipsei de reglementări, nu poţi fi sigur pe nimic. Nu avem nicio garanţie. Un prieten şi-a dus mama la 4 laboratoare de sânge diferite pentru nişte teste: a obţinut 4 rezultate absolut diferite. În care să ai încredere? Ce să faci mai departe?

Şi să vă mai spun o particularitate a sistemului medical din Azerbaijan: spitalele şi medicii sunt instrumente politice. Jurnaliştii de investigaţie care sunt bătuţi pe stradă, nu primesc asistenţă în spital. În primă instanţă, sunt refuzaţi. Dacă ajung totuşi la spital, nimeni nu se uită la ei. Pur şi simplu nu primesc asistenţă. Dacă apare un avocat şi medicii sunt constrâşi cumva să ofere consultaţia, constatăm că jurnalistul avea mai multe coaste rupte sau leziuni interne grave, deşi medicii nu îl considerau urgenţă. Controlul politic al spitalelor e ceva foarte clar.

Un alt exemplu: un prieten jurnalist era la închisoare când a aflat că spitalele refuză să îl interneze pe tatăl lui, care avea nişte probleme serioase. Ne-am dus de la un spital la altul şi ne refuzau. Era înfiorător. Am făcut reclamaţii peste reclamaţii, am dat telefoane. Într-un final ştirea a ajuns la cineva de la Adminsitraţia Prezidenţială. Un oficial de acolo a dat un telefon şi le-a spus că e în regulă, poate fi tratat. După asta a fost internat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu e o experienţă singulară. Oficial, nimeni nu va recunoaşte, dar asta e ce trăim în mod obişnuit. Adevărul e că cei mai mulţi oameni preferă să nu meargă la medic deloc, niciodată, indiferent ce probleme au – din cauza corupţiei, din cauza aservirii politice şi din cauza serviciilor de slabă calitate.

Înainte să mergem mai departe, un detaliu cu privire la miza tensiunilor dintre Iran şi Azerbaijan: în ţară, trăiesc 9 milioane de azeri, în vreme ce în Iranul vecin sunt circa 16 milioane. Relaţiile bune dintre fosta republică sovietică şi SUA sau Israel sunt percepute ca o ameninţare de către iranieni.

Spitalele şi medicii sunt instrumente politice

Revenind la sănătate, înţeleg că lumea în general evită spitalele şi medicii din Azerbaijan. Dar cu siguranţă sunt urgenţe când nu ai de ales, nu? Uneori trebuie să mergi la doctor...

Nu. E mult mai periculos să te duci decât să stai acasă. Eu, de pildă, nu mă duc niciodată la doctor. Indiferent ce mi s-ar întâmpla. Când o să am bani, o să mă duc în altă ţară... Aici nu, nu mă duc şi nu m-aş duce.

Dar sunt situaţii care nu pot fi programate – urgenţe medicale serioase. Ce faceţi într-o situaţie de felul ăsta?

Nu, nici dacă e o urgenţă. OK, o spun direct: dacă te duci la medic în Azerbaijan, devii o ţintă uşoară. Mă refer în primul rând la cei care au au intrat în vizorul Puterii, care au vreo problemă politică. Iată un alt exemplu: un fost coleg şi prieten, un cunoscut scriitor azer, a fost înjunghiat pe stradă, anul trecut. Erau răni superficiale, era în regulă, medicii au declarat că nu există nici un risc. Apoi a murit în spital. Nu ştim ce s-a întâmplat acolo, deci nu pot să acuz pe nimeni. Dar ştiu că era absolut în regulă, a dat interviuri, se simţea bine şi arăta bine. Iar a doua zi a murit subit.

Cazul a fost discutat şi la nivel european, dar era deja prea târziu. E vorba de cunoscutul scriitor şi jurnalist azer Rafiq Tagi. Un alt jurnalist de investigaţie, Elmar Huseynov a fost ucis în condiţii încă neclare, acum 7 ani. După Eurovision au reînceput arestările: blogării activişti Emin Milli şi Adnan Hajizada au fost bătuţi pe stradă şi arestaţi. Tânărul fotoreporter Mehman Huseynov a fost bătut într-un loc public, apoi acuzat de huliganism şi închis. Un alt activist, membru al unei organizaţii neguvernamentale, Ilham Amiraslanov a trimis din detenţie o scrisoare halucinantă ce pare scrisă dintr-o puşcărie comunistă a anilor ’50: povesteşte că a fost ridicat de pe stradă, bătut şi torturat, apoi acuzat de deţinerea unui pistol care i-a fost pus în buzunar de anchetatori. În final a fost obligat să semneze un proces verbal falsificat, în care scria că ar fi găsit pistolul pe câmp şi l-a ascuns în loc să-l predea.

„Corupţia din ţara mea, vă otrăveşte pe voi, europenii“

În ce vă priveşte, Parlamentul European a trimis o scrisoare în care cerea preşedintelui ţării să asigure condiţii pentru exercitatea dreptului de exprimare, protecţia jurnaliştilor şi activiştilor pentru drepturile omului.

E suficient? Ce aşteptaţi de la Uniunea Europeană?

E simplu, ar trebui să vedem acţiuni directe împotriva celor care încalcă legea: împotriva judecătorilor care trimit la închisoare jurnalişti prin decizii ilegale, împotriva procurorilor care falsifică procese şi probe, împotriva poliţiştilor care bat reporteri, împotriva oficialilor guvernamentali care încurajează violenţa împotriva presei şi care cer încălcarea libertăţii de exprimare.

Cum s-ar putea întâmpla toate aceste lucruri? Cereţi investigaţii ale instituţiilor europe în Azerbaijan?

Păi există deja decizii ale Curţii Europene pentru anumite cazuri, care arată clar ce se întâmplă aici. În alte cazuri, trebuie ca oficialii europeni să se bazeze pe rapoartele organizaţiilor internaţionale pentru apărarea drepturilor omului: mă refer în primul rând la Human Rights Watch, Amnesty şi Transparecy, dar şi la ONGuri locale. Uneori sunt dovezi clare: există înregistrări video în care vedem limpede cum jurnalişti sunt bătuţi cu cruzime de poliţie, în plină stradă, la evenimente publice. Şi nimeni nu face nimic, nimeni nu ia atitudine. Cei care îl trimit pe acest poliţist să bată reporteri, ar trebui traşi la răspundere; cei care îl protejează ar trebui să răspundă; el însuşi ar trebui să fie judecat pentru ceea ce face.

Credeţi că sunt direct răspunzători şi martorii europeni – mai mult sau mai puţin oficiali? Mă gândesc la cetăţenii europeni obişnuiţi şi la instituţiile Uniunii Europene deopotrivă. Ce ar trebui sau ar putea să facă?

Dar să punem lucrurile altfel. Nu e vorba doar despre noi şi de problemele noastre. Ceea ce se întâmplă aici a devenit problema voastră. Guvernul nostru îşi răspândeşte practicile corupte în ţările voastre europene, îi cumpără pe unii dintre politicienii voştri care fac lobby pentru ei în Parlamentele ţărilor voastre, în timp ce companiile lor bogate îşi deschid filiale la voi – în ţările Uniunii Europene. Dacă veţi deschide investigaţii serioase, veţi găsi că aceste companii au fost subcontractate ilegal în tot felul de granduri oferite de stat. Politicienii noştri corupţi cumpără proprietăţi în Europa, investesc bani murdari în acţiuni la companii europene; pentru că au o grămadă de bani, rulează sume imense şi vor să aibă şi mai mult. Voi - europenii, voi - Uniunea Europeană, nu aveţi nevoie de aşa ceva. Ca europeni, nu vreţi popoare needucate şi nesănătoase la graniţele voastre. În Europa, nu aveţi nevoie de o ţară în care coruţia susţine traficul de droguri. Rapoarte oficiale arată că o treime din drogurile care ajung ilegal în Europa, trec prin Azerbaijan. E vorba de 300 de tone de droguri în fiecare an care ajung în Uniunea Europeană via Azebaijan. Nu vorbim de un pumn de droguri, nu de pungi cărate ilegal în buzunar, e vorba de sute de tone traficate graţie înaltului patronaj al oficialilor de foarte sus. Se întâmplă pe fondul corupţiei la nivel înalt. Deci vorbim aici de problemele voastre, nu de problemele mele sau ale ţării mele. Corupţia din ţara mea, vă otrăveşte pe voi, europenii. Dacă nu vă pasă de noi, va trebui să vă pese de siguranţa voastră.

Acum câteva săptămâni se vorbea de un alt fel de posibilă atitudine a europenilor – unii au cerut boicotarea concursului Eurovision. Nu s-a întâmplat, concursul numai ce s-a încheiat la Baku, dar credeţi că ar fi fost o soluţie pentru a atrage atenţia asupra problemelor din Azerbaijan?

Nu sunt fan boicoturi, nu-mi place să fiu spărgătorul petrecerii. Cred că Eurovisonul a fost o ocazie bună pentru a aduce în atenţia lumii toate aceste probleme. Oamenii ştiu acum mai multe despre ceea ce se întâmplă aici decât înainte de Eurovizion. Deci aş vrea să avem un Eurovizion din ăsta în fiecare an, ca oamenii să continue să vorbească despre noi. Eu, de pildă, ajunsesem să dau câte 6-7, chiar 9 interviuri pe zi, înainte de Eurovizion. Marile agenţii internaţionale de ştiri, televiziunile, voiau să ştie mai multe. Acum interesul a scăzut. Nu mă plâng, mă bucur că în sfârşit acum pot să îmi văd de treabă şi să continui investigaţiile pe care le începusem de câteva luni. Dar această lipsă de atenţie asupra noastră a dezlegat mâinile Guvernului – chiar azi au schimbat legea accesului la informaţii oficiale, arestează jurnaliştii care au scăpat de puşcăriile politice până acum... şi nimănui nu-i mai pasă.

Cât de periculos e să vă continuaţi munca în condiţiile astea?

Sigur că e foarte periculos. Am colegi care au fost ucişi. Alţii au fost arestaţi şi sunt în închisori politice - nu departe de Crystal Hall, centrul de atenţie al europenilor care s-au bucurat de Eurovision. Aţi reporteri pur şi simplu au dispărut şi nu mai ştim de ei. Cu puţin înainte de începerea competiţiei, eu am primit ameninţări, am fost şantajata. Nu era prima dată şi ştiu foarte clar că de aici şi până la a fi ucisă e un pas mic. Asasinatele politice sunt ceva aproape obişnuit în ţara asta. O spun limpede: pot fi ucisă pentru ceea ce fac, pentru investigaţiile jurnalistice despre corupţia la nivel înalt. Dar asta e ţara mea, aici sunt eu şi trebuie să fac ceea ce am de făcut. Nu poţi părăsi submarinul.

De ce nu? De ce nu aţi pleca din Azerbaijan într-o ţară sigură?

Nu, nu pot pleca. Nu vreau să plec. Nu voi evada din propria ţară. Nu asta e viaţa pe care mi-o doresc, nu asta e soarta mea. Nu vreau să trăiesc cu sentimentul că am fugit, că am evadat. Îmi asum toate riscurile şi ştiu despre ce vorbesc.

Dar e un risc enorm – ştiţi că puteţi fi ucisă. De ce?

Cu toţii murim până la urmă. E doar o chestiune de timp: dacă e mai devreme sau mai târziu... 

Khadija se ridică zâmbind şi se îndreaptă spre studioul de emisie. A vorbit fără pasiune, fără pauze emoţionale; calmă şi sigură, cu umor, ca şi cum ar fi povestit cele mai banale lucruri din lume. Schimbă câteva vorbe cu reporterii, se îmbrăţizează cu o colegă care i-a adus un cadou dintr-o călătorie în străinătate, apoi intră în emisie. E talk-showul de la 17.

La o săptămână după ce m-am întors din Azerbaijan, Khadija Ismayil publica o scrisoare trimisă din detenţie de un alt activist azer închis, Ilham Amiraslanov. Un document halucinant ce pare scris dintr-o puşcărie politică a anilor ’50: povesteşte că ar fi fost ridicat de pe stradă, bătut şi torturat, apoi a fost acuzat de deţinerea unui pistol care i-a fost pus în buzunar de anchetatori. În final a fost obligat să semneze un proces verbal falsificat, în care scria că ar fi găsit pistolul şi gloanţele pe câmp şi l-a ascuns în loc să-l predea.

Iată un fragment din scrisoare lui, publicată în 19 iunie 2012 de presa de opoziţie de la Baku şi organizaţii pentru drepturile omului:

„M-a lovit cu piciorul peste cap şi am căzut, cu tot cu scaunul de care eram legat. Mi-a pus o pungă pe cap şi a încercat să mă sufoce. Aşa, cu punga pe cap, m-au lovit repetat în plină faţă, peste gură, sub ochi – a început să îmi curgă sânge din gură. Mi-au reproşat că n-am ieşit din casă de două zile şi i-am ţinut  în aşteptare. Cel căruia îi spuneau Said a scos de la cureaua mea ceea ce am simţit că puseseră acolo în maşină, când eram legat la ochi şi la mâini. Era un pistol. L-au pus pe masă. Când a făcut asta, alţii au filmat. Apoi m-au bătut din nou – peste cap şi în stomac. Cineva mi-a pus pistolul la tâmplă şi a tras. Nu era încărcat. I-am spus că nu e pistolul meu, că ei mi l-au pus la curea. M-a lovit cu putere peste faţă şi am căzut din nou cu scaunul. S-a repezit şi a vrut să îmi rupă maxilarul cu mâinile goale, trăgând de partea de sus şi de bărbie. M-am ridicat. Altcineva m-a lovit puternic în cap, după care am căzut iar şi au început să mă lovească violent cu picioarele unde nimereau. “

Petiţia activistului Ilham Amiraslanov e semnată de el şi de avocatul lui, fiind adresată direct procurorului general al ţării, Kamal Gilijov. Scenele povestite s-ar fi petrecut în 8 iunie 2012.

Am cerut în scris Preşedinţiei de la Baku un punct de vedere cu privire la situaţia jurnaliştilor şi activiştilor închişi în Azerbaijan şi un răspuns la acuzaţiile de încălcare a drepturilor omului. Nu am primit nici un răspuns.

Ascultă Revista Presei Româneşti la RFI România.

Tags: 
Teaser: 

Ascultă Revista Presei Româneşti la RFI România.

Zona: 
Europa
Categorie: 
Presa românească