„Despre asta n-am ştiut nimic”

Istoricul german, Peter Longerich, a încercat să găsească un răspuns la întrebarea în ce măsură era informată populaţia germană asupra crimelor comise în perioada existenţei celui de-al III-lea Reich. Istoricul a cercetat nu numai mass-media vremii, ci şi aşa numitele rapoarte secrete privind starea de spirit a populaţiei. Iată la ce concluzii a ajuns cercetătorul:

„Despre asta n-am ştiut nimic. Germanii şi prigoana evreilor 1933-1945”. Acesta este titlul studiului semnat de istoricul şi profesorul universitar german, Peter Longerich, în care încearcă să descifreze cît de adevărată a fost fraza - „n-am ştiut nimic” - rostită după război de cei mai mulţi germani.

Fraza din titlul cărţii care l-a inspirat pe Longerich să elaboreze studiul ["Davon haben wir nichts gewusst!". Die Deutschen und die Judenverfolgung 1933-1945, Pantheon/Siedler, München, 448 pp.] se referă mai degrabă la întrebarea dacă germanii erau informaţi asupra operaţiunilor de exterminare din lagărele de concentrare. Autorul, însă, nu se opreşte doar asupra perioadei de după conferinţa de la Wannsee, din 20 ianuarie 1942, cînd s-a decis distrugerea tuturor evreilor. Longerich analizează întreaga perioada nazistă, între 1933-1945, urmărind dinamica propagandei, interiorizarea acestei propagande de către o însemnată parte a populaţiei germane, genocidul propriu zis şi tentaţiile de disculpare după război.

Acest ultim aspect este doar amintit pentru a explica discrepanţa între realitatea istorică şi realitatea auto-apărării disculpante, postbelice. Totodată, fraza poate fi înţeleasă şi ca o formă de respingere a unei vinovăţii colective, împărtăşită şi de puterile aliate. Asta a impulsionat operaţiunile de expulzare a minorităţilor germane din Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Ungaria. În România au avut loc doar deportări la „munca de reconstrucţie”, în URSS, în ianuarie 1945. Pentru soluţia „izgonirii” tuturor germanilor, susţinută şi la Conferinţa aliaţilor de la Potsdam, au pledat şi unii politicieni români, inclusiv unii legionari convertiţi în ţărănişti.

În ceea ce priveşte antisemitismul, Longerich constată un larg consens în rîndurile populaţiei, gata să urmeze directivele regimului. Indiferenţa altor segmente ale populaţiei au determinat regimul să declanşeze periodic, campanii propagandistice antisemite. Asta şi după începerea războiului contra Uniunii Sovieticii, descris în propaganda oficială ca un război preventiv contra iudeo-bolşevismului, contra evreilor în general, care încearcă să impună o nouă ordine mondială.

În acest context, Longerich aminteşte de exploatarea propagandistică a scrisorii dictatorului român, Ion Antonescu, către şeful comunităţilor evreieşti din România, Wilhelm Filderman, în octombrie 1941. Antonescu respingea într-un ton vehement, impregnat de clişee antisemite, apelul acestuia de a pune capăt programului de prigonire a evreilor.

În urma directivelor Berlinului, scrisoarea dictatorului fascist de la Bucureşti a fost reprodusă şi comentată în presa din Germania, citîndu-se fraza cheie din cuvîntarea lui Hitler în faţa Reichstag-ului, din inuareie 1939, în care a spus textual: „Vreau să fiu astăzi din nou un profet. Dacă evreimea financiară internaţională din Europa şi din afara ei va reuşi din nou să arunce popoarele într-un război mondial, atunci acesta nu va avea ca rezultat bolşevizarea pămîntului şi, ca atare, victoria evreilor, ci se va solda cu distrugerea rasei evreieşti în Europa”.

Comentarii vindicative, asemănătoare, ca-n presa din Germania au apărut, bineînţeles, şi în cea din România.

Concluzia istoricului este că în spatele expresiei „n-am ştiut nimic” se ascunde încercarea germanilor de a se sustrage responsabilităţii pentru cele întîmplate. Pentru a descrie această stare de fapt, caracteristică şi pentru puterile Axei, deci şi României, Longerich a găsit formula cuprinzătoare de „habarnism ostentativ” („ostentative Ahnungslosigkeit”).

William Totok, Berlin
Tags: 
316

Facebook comments