Auraş

valeriu_nicolae.jpg

Valeriu Nicolae
Image source: 
Dilema Veche

Am înţeles ce înseamnă să fii ţigan atunci cînd Auraş, frumoasa blocului, de vîrsta mea, mi-a spus că nu are voie să se joace cu mine pentru că ţiganii sînt plini de păduchi şi o bate maică-sa. Să fiu rom era binişor, ­căci eram rom în sat la bunica. „Ţigan“ însă era o nenorocire care mi se întîmpla în oraşul ăsta mare şi plin de străini.

Am plîns rău, cel mai rău, din cîte îmi amintesc. Ştiu că tot atunci mi-am dat seama că emoţiile le simt în inimă mult mai tare decît în cap.

Mama a încercat să mă împace şi mi a cîntat povestea cu ursul brun care, în cele din urmă, după ce se chinuie îndeajuns, e acceptat de urşii albi. Mama a fost destul de dură pe partea asta şi nu a vrut nicicînd să îmi audă scuzele pentru eşec. Mi-a repetat în neştire că, dacă eşti chiar bun, nimeni nu poate să ignore asta. Doar că trebuie să fii mult mai bun decît bun pentru ca românii să ne accepte ca fiind buni. Că trebuie să muncesc mai mult şi, mai ales, constant. Ea a muncit infernal toată viaţa. Asta cu muncă multă şi constantă mi-a rămas bine înfiptă în cap.

Efectul negativ a fost nesiguranţa. Nu am ştiut nicicînd dacă sînt îndeajuns de bun. Nu am fost nicicînd sigur dacă voi fi sau nu acceptat ca fiind îndeajuns de deştept, de profesionist sau de român. Nu mi-am dat seama dacă trebuie să mai încerc sau să mă opresc din a încerca. Nu am ştiut de multe ori dacă evaluarea mea a fost una bazată pe culoarea pielii sau pe ceea ce ştiam sau ceea ce am făcut. A fost cam chinuitor, mai ales că tata ura ţiganii rău.

 

Citiți continuarea articolului semnat de Valeriu Nicolae în Dilema Veche aici

290

Facebook comments