Supersultanul

erdogan_dilema.jpeg

Image source: 
wikimedia commons / Dilema Veche

În ziua de după referendum, principalele publicații anunțau, pe tonuri care mai de care mai apodictice, că Turcia se îndepărtează tot mai mult de Europa. De parcă în ultimii ani ar fi existat măcar un indiciu al unei apropieri sau al unei intenții de consolidare a ordinii democratice… De fapt, încă de la preluarea mandatului, președintele Recep Tayyip Erdogan și-a arătat înclinațiile autoritare. Tentativa eșuată de lovitură de stat din vara trecută și represiunea care a urmat au accentuat această tentație a tiraniei.

E greu de găsit un echivalent al noului regim creat de Erdogan. Președintele însuși spune că s-a inspirat din regimul semiprezidențial francez și din modelul prezidențial american. E un hibrid care pune laolaltă prerogativele președinților din cele două modele democratice fără a prelua însă și mecanismele de echilibrare a puterilor în stat. Rezultă o pseudodemocrație, un regim superprezidențial cu toate atributele unei dictaturi. Conform noii ordini constituționale, președintele va avea puteri sporite, va încarna puterea executivă (funcția de prim-ministru devine în cel mai bun caz decorativă) și va putea guverna prin decret prezidențial.

Noua Constituție a Turciei va intra în vigoare de-abia peste doi ani, în 2019. Două prevederi însă au aplicare imediată: cea care îi permite președintelui să fie și lider al partidului politic care l-a propus (în speță, AKP) și cea care îi acordă președintelui posibilitatea de a numi și revoca judecători și procurori. Reforma constituțională inițiată de președintele în exercițiu înseamnă deci mai mult decît tranziția de la un regim parlamentar la unul prezidențial. Noua Constituție, adoptată prin referendum, la limită (cu 51,4%), echivalează cu acapararea întregii puteri. Erdogan devine un super­pre­ședinte. Sau un supersultan.

 

Citiți continuarea articolului semnat de Matei Martin în Dilema Veche aici

371

Facebook comments