Jurnalist american: Cei care au puterea vor s-o păstreze și pentru asta sunt gata de orice

mark-hertsgaard.jpg

Jurnalistul Mark Hertsgaard
Image source: 
markhertsgaard.com

Mark Hertsgaard, jurnalist independent, este autorul a șapte cărți - traduse în 16 limbi - pe subiecte extrem de diferite, de la Beatles la ecologie - tema sa predilectă, căreia i-a consacrat două cărți și nenumărate articole publicate în special în revista The Nation, al cărei corespondent este. Ultimul său volum, care a văzut lumina tiparului anul trecut, este intitulat BRAVEHEARTS (Oameni de Curaj) și are ca subiect lansarea de alertă, avertizarea în interes public, în epoca Snowden.

Snowden este, în multe privințe, un fenomen atipic. Decizia sa de a nu merge pe cale ierarhică - de a divulga informația și de a fugi apoi în Rusia - a fost însă determinată de experiența predecesorilor săi, de la William Binney (care a acordat un interviu postului nostru de radio în decembrie 2013, detalii aici) la Kirk Wiebe, Edward Loomis, Thomas Drake (care a semnalat, ierarhic, realitățile pe care Snowden avea să le dezvăluie zece ani mai târziu) și John Crane.  Parcursul lui Crane, ca și ceilalți eroi ai cărții, om de conștiință care a refuzat compromisul și tăcerea, este cu deosebire interesant și încărcat de triste ironii ale sorții. Când era mai tânăr, misiunea sa, în contrainformațiile militare, a fost de a monitoriza comunicațiile serviciului secret est-german Stasi; bunicul său, generalul Gunther Rudel, i s-a opus lui Hitler în timpul puciului eșuat al național-socialiștilor din anul 1923.

Mark Hertsgaard: Lansatorii de alertă au în comun inabilitatea de a tăcea în fața nedreptății. Avertizează, dau în vileag informații pe care marile interese, indivizii puternici, vor să le țină ascunse.  Când le studiezi cazurile, pe baza documentației publice, constați  că aproape invariabil - 9 cazuri din 10 - cei ce-și asumă riscul de a se plânge în interior, ierarhic, sunt sancționați brutal.  Sistemul se răzbună.  În cazul lui John Crane, acest fapt e cu deosebire șocant, pentru că el se află în eșaloanele superioare ale însuși sistemului destinat să-i protejeze pe acești dizidenți.  Doi șefi ai săi au nesocotit  însă, în repetate rânduri, exact legea care-i protejează pe lansatorii de alertă.  Când s-a plâns, când a cerut ca acești oameni de conștiință să fie tratați legal și onorabil, s-au descotorosit de el.  Ce ne spune asta despre America în general? Nu-i ceva specific SUA, multe alte țări au această problemă. Cei care au puterea vor s-o păstreze, vor să-și mențină prerogativele și privilegiile. Pentru asta sunt gata de orice, de la șicane la acte mult mai grave.  Cred că lectia ar fi următoarea: Statelor Unite le place să se pretindă țara libertății de expresie, democrației, și așa mai departe,  dar practica, de multe ori, e mult în urma teoriei.

 

 

Reporter: Această diferență între propagandă și fapt există și în domeniul mass-mediei.  Ați relevat-o, cu mult timp în urmă, în 1988 mai precis, într-o carte care a făcut epocă: PLOCONEALA  (On Bended Knee), cu subtitlul Presa și Președinția Reagan.  A trecut mult de atunci,  dar în lume impresia că în SUA presa e independentă, viguroasă și combativă persistă.

Mark Hertsgaard: Mi-a venit să râd când ai spus "viguroasă și combativă".  Din păcate - și o spun ca jurnalist de-o viață - nici urmă de așa ceva. Pe hârtie. e drept, avem mai multă liberatate de a căuta adevărul decât, probabil, oriunde în lume. Sistemul nostru mediatic este însă deținut de mari corporații care-s  mână-n mână cu marile interese dinlăuntrul guvernului de la Washington. În ultima mea carte, OAMENI DE CURAJ, scriu că Edward Snowden a formulat critici severe la adresa mass-mediei americane, New York Times-ului în special. Mulți și-au pus întrebarea de ce, dacă ești Edward Snowden, posesor al unor documente absolut cutremurătoare pe care vrei să le pui în circulație, să le supui dezbaterii publice cu impact maxim, de ce nu te duci la New York Times, în fond cel mai influent ziar din lume.

 

Reporter: Care e răspunsul? Să reamintim că Snowden, care lucrase pentru CIA și NSA, a ales doi ziariști independenți, Laura Poitras și Glenn Greenwald, pe care i-a contactat  în iunie 2013.  Cotidianul britanic The Guardian a găzduit inițial dezvăluirile privind existența unei rețele americane de interceptare și monitorizare la scară planetară.

Mark Hertsgaard: Edward Snowden a explicat că motivul pentru care n-a ales New York Times este că a văzut cum conducerea editorială a ziarului s-a supus dorințelor Casei Albe. A dat un exemplu din 2004, când președintele Bush Jr. și vicele Dick Cheney au cerut conducerii ziarului - redactoarei-șefe Jill Abramson și altor câțiva prezenți la convocare - să nu publice o serie de articole care începeau să dezvăluie programul de monitorizare al Agenției de Spionaj Electronic (NSA), același program pe care Snowden avea să-l demaște, mai detaliat, zece ani mai târziu. Șefii publicației au consimțit, au ținut articolele un an și ceva, nu le-au publicat decât în decembrie 2005.  Pentru Edward Snowden, acesta a fost un păcat capital. Amânarea publicării, a fost, pentru el, o decizie care a schimbat cursul istoriei: nespunând alegătorilor că Administrația Bush îi spiona, le colecta e-mailurile și ținea evidența convorbirilor telefonice, au influențat rezultatul prezidențialelor din 2004. Subliniez, în carte, că acest comportament nu-i o excepție.  În consemnarea perioadei de după 11 septembrie 2001 și apoi războiului din Irak,  New York Times a funcționat, deseori pe prima pagină, ca un megafon al Administrației Bush, al punctului de vedere oficial că Irak-ul avea arme de distrugere masivă iar liderul său, Saddam Hussein, era cumva implicat în tragedia de la 11 septembrie. Evident, neadevăruri, ulterior dovedite ca atare. Încălzirea climatică este încă un exemplu. Când Exxon mințea în legătură cu rolul factorului uman în schimbările climatice, mulți dintre noi, în lumea jurnalistică, încercam să atragem atenția că nu-i adevărat, că Exxon debitează minciuni. Eu însumi am scris, în revista Vanity Fair, un articol care dezvăluia că același om de știință care susținea că încălzirea climatică nu-i reală, afirmase,  cu ani  înainte, că fumatul nu-i cancerigen. Unii dintre noi am încercat să semnalăm aceste fapte, dar, iar și iar, vocile principale ale mass-mediei americane - marile rețele de televiziune, ziarele și revistele majore - au urmat cu perseverență linia guvernului. Așadar, ideea că America ar fi tărâmul investigației libere și deschise e mai mult fantezie decât realitate. 

Ascultă AICI interviul cu jurnalistul american Mark Hertsgaard
605

Facebook comments