(VIDEO) Concert Schiller la Bucureşti: Perfekt!

concert_schiller_bucuresti_perfekt.jpg

Schiller, în concert (Sursa foto: www.schillermusic.com/arhivă)
Schiller, în concert (Sursa foto: www.schillermusic.com/arhivă)

Cine spune că un show bun trebuie să conţină lasere şi jocuri spectaculoase de lumini ar trebui să vadă un concert Schiller. Trupa electro germană a reuşit să pună în scenă unul dintre cele mai vibrante concerte pe care le-a văzut Bucureştiul anul acesta, fără o scenografie pretenţioasă, ci doar cu muzică.

Simplitate, aşa am putea caracteriza concertul Schiller de sâmbătă de la Sala Palatului. Aceeaşi Sală a Palatului cu aer de Congres PCR, cu scaune vechi şi incomode şi cu multe trepte de urcat până să ajungi la locul tău.

Concertul Schiller a început la ora 20 fix, nici un minut în plus. Scena, de o simplitate aparent dezarmantă: trei "posturi de lucru", pentru trei oameni, unul în stânga la sintetizatoare, altul în dreapta la tobe electronice şi al treilea în mijloc (liderul formaţiei, Christopher von Deylen), tot la clape. În total, am numărat vreo zece sintetizatoare. În spatele lor, câteva instalaţii modeste de lumini colorate şi vreo cinci spoturi "jucăuşe". Cam atât. Ce a urmat, însă, e de poveste...

Schiller e genul de proiect muzical electro care se ascultă de preferat la căşti de calitate, cu volumul dat la maximum, pentru a percepe fiecare sunet, fiecare atingere a clapelor sau a tobelor electronice. Iar sunetele muzicii lui Schiller au ceva aparte, puterea de a transmite o stare de relaxare specifică muzicii electro cu accente chill-trance, sunete spaţiale care te hipnotizează, ca un masaj după o zi grea la serviciu, care-ţi face muşchii să se topească de plăcere.



Cel mai aplaudat la prezentarea membrilor trupei după primele trei piese a fost, deloc surprinzător, toboşarul. Sunetele nepământeşti scoase de fiecare atingere a tobelor SF din faţa sa erau desprinse parcă din altă lume, răsunau cristalin în toată sala, ieşeau parcă din scaune, din podea, din tavan, făcând să vibreze la propriu întreaga încăpere.

La început, m-am temut că sunetul din Sala Palatului va fi de slabă calitate, acel gen de sunet "spart", care provine din câteva boxe răguşite, amplasate pe scenă. Am constatat însă cu surprindere că mai apăruseră două boxe cocoţate pe câte un suport la înălţimea de aproximativ trei metri, instalate în spatele rândurilor de scaune din partea de jos a demodatei Săli a Palatului (de fapt şi pe afişul concertului scria "surround soud"). Iar efectul lor a fost bine primit de public. Sunetele spaţiale ale muzicii lui Schiller se învârteau peste tot prin sală, se strecurau discret printre scaune şi zburau pe la urechile spectatorilor vrăjiţi de muzica germanului în vârstă de 46 de ani. După fiecare piesă urma o explozie de aplauze din partea publicului, ieşit din transă, care se potolea după câteva secunde, curios să afle dacă următoarea piesă e la fel de hipnotizantă ca precedenta.



Două ore fără zece minute de muzică electronică, întreruptă doar de dialogul în limba engleză dintre liderul formaţiei şi public: "Îmi pare rău că nu ştiu să spun mulţumesc în limba română. Ştiu doar merci, ca în franceză. Va trebui să revenim aici ca să învăţăm!", a fost promisiunea făcută de artistul german, în aplauzele publicului.

Apropo de public, am fost oarecum surprins să constat că media de vârstă era undeva pe la 45 de ani. Am văzut puţini spectatori de 30 şi ceva de ani, cei mai mulţi având peste 40, iar printre ei am zărit chiar şi persoane de vreo 50 de ani. Oricum, lume bună, oameni civilizaţi, oarecum timizi, fără glume proaste între piese, fără comentarii neinspirate pe culoare, veniţi pur şi simplu să savureze un concert de calitate. Fără lasere şi fără încercări forţate de socializare cu publicul. Pur şi simplu, muzică.

1430

Facebook comments