Cum să-ţi faci echipa să-şi ia cîmpii – sfaturi practice pentru şefi

08excavations_at_pompei_by_edouard_alexandre_sain.jpg

Excavations at Pompei
Image source: 
Edouard Alexandre Sain | Dilema Veche

Am lucrat cu șefi de nații (și cu concepții) diferite, cel puțin pînă am început să sap regulat în Turcia și m-am lăsat de transhumanță între diferite proiecte. Cred că am de-a­cum o idee destul de clară despre metodele prin care un șef poate distruge, cu discreție, munca unei întregi echipe. Pur și simplu, văzînd pe șantiere – în România, în Franța sau pe alți coclauri – strategii de comunicare și de organizare care au făcut lucrurile să meargă ca unse, le prezint aici întoarse pe dos. 

Am pregătit deci, pentru șefii care nu se descurcă singuri, cîteva sugestii pentru distrugerea temeinică a atmosferei de lucru (și prin asta, aproape sigur, a rezultatelor).

Strategia pe care o recomand este cea a ciclului nepăsare/micromanagement.

Ziua 1, a nepăsării vag stupefiate. Faci o vizită scurtă sus pe ­deal, singur, la costum, să vezi ce mai apare în săpătură, dar cu aerul că ai uitat unde ți-ai parcat mașina și acum o cauți. Cînd responsabilul de secțiune se străduiește, din adîncul pămîntului, să-ți raporteze o situație stratigrafică interesantă, te uiți la el rătăcit. Din cînd în cînd te întorci ca și cum te-ar fi strigat cineva. Deschizi gura abia cînd pleci, și atunci zici ceva ca nuca-n perete, gen: „E, uite că au dat de dracu’ și suedejii!“ Înapoi în tabăra de bază/casa expediției/muzeu, cineva vine să te întrebe: „Ce facem, punem astea aici, sau acolo?“ Zici „Nicăieri!“ și pleci. Dacă vreodată cineva te abordează cu entuziasm, pentru că a avut o idee sau a descoperit ceva în depozit sau un posibil sponsor și-a anunțat vizita, întrea­bă-l dacă are cumva un paracetamol. Cît durează cina, stai în capul mesei de cincizeci de persoane și vorbește la telefon cu monosilabe și pauze mari.

Ziua 2, a micromanagementului căpiat. Cînd apar primii oameni la ora 5 la micul dejun, tu ești deja la a doua cafea; imediat îi ceri unuia planurile și profilurile pentru sectorul Katzenellenbogen. Echipa care vine să-și ia uneltele te găsește deja inspec­tînd cauciucul la roabe. Le explici că ar fi mai eficient, cînd se încarcă uneltele în furgonetă, să se pună întîi cazmalele, apoi lopețile, iar nu invers. Te sui chiar tu în furgonetă să le arăți. Te chinui să aranjezi uneltele în alt fel, doar că ele, odată suite, nu se mai lasă aranjate. Sari totuși jos, sportiv, cu aerul că ai rezolvat problema. Te duci în vizită pe șanț cu o delegație întreagă chiar la sfîrșitul lucrului, pe la două, cînd e căldura insuportabilă, în haine de expediție prin junglă din supermateriale, noi-nouțe. Ții un discurs despre Brasseur de Bourbourg (sau, în funcție de țară, o glorie locală corespunzătoare din secolul al XIX-lea). Cobori în secțiune, începi să explici oamenilor care au găsit un zid că au găsit un zid, îi ceri unuia truela, îi arăți că trebuie lucrat aici puțin mai apăsat, acolo o idee mai delicat. În restul zilei, dai oamenilor tot felul de sarcini, iar la fiecare sfert de oră le schimbi sarcinile între ei.

Ziua 3: nepăsare.

Ziua 4: micromanagement. Și tot așa. Succesul, adică dezastrul, e garantat.

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche

1985

Facebook comments