Paradoxul patrimoniului

Pe vremea comunismului circula, printre multe altele, și acest banc retoric: Dacă în capitalism e atît de rău și aici e atît de bine, de ce aici e atît de rău și acolo e atît de bine? Mergînd mult prin țară și vorbind mult cu arhitecți și restauratori, am ajuns să mă întreb și eu, la fel de retoric: Dacă în comunism s-a distrus patrimoniul național (în speță, biserici și conace boierești), de ce în postcomunism s-a distrus și mai mult?

La prima privire, lucrurile par să stea exact invers decît insinuez eu prin acest „paradox“: în comunism, de pildă, s-au dărîmat biserici, în timp ce, după căderea comunismului, s-au construit biserici. Așa este! Au fost dărîmate bijuterii de arhitectură, dar aceasta doar în marile orașe și atunci cînd bisericile stăteau în calea proiectelor triumfaliste ale Partidului și nu puteau fi mutate și mascate printre blocuri. La țară și în orășele mai mici, nu s-au mai construit biserici, nu au mai fost îngrijite, dar nu au fost nici dărîmate. Cam la fel s-a întîmplat și cu o mulțime de conace boierești. În ele s-au mutat CAP-uri, grădinițe și alte instituții de stat, au fost date jos stucaturi și s-a dat o bidinea cu acel vernil-găinaț mai din popor, pe mese brâncovenești s-au ținut ședințe de partid, dulapuri de un stil sau altul s-au transformat în fișete pentru contabilitate etc. Dar n-au prea fost dărîmate, căci erau utile poporului, fiind, astfel, doar adaptate nevoilor și gusturilor „populare“. O mică „instalație“ de la expoziția „Ciuma“ din MȚR ilustrează perfect această situație: o masă boierească superbă, pe care este întinsă o Scînteia, pe care se află o ceapă, o slană și o brișcă gata să fie folosite. Toate aceste moșteniri patrimoniale s-au degradat, desigur, dar puține au dispărut cu totul.

 

Citiți continuarea articolului semnat de Vintilă Mihăilescu în Dilema Veche aici

139

Facebook comments