Dulce ca mierea e vinul patriei

pivnita_vinuri_1.jpg

Image source: 
RFI România (arhivă)

Am băut primul vin îmbuteliat românesc în anii ’80, la restaurantul Calul bălan din Neptun. Era un Chardonnay de Murfatlar, inevitabil dulce, servit în ceșcuțe albe de porțelan, ca tăria în vremea prohibiției; eram minor și chelnerul a încercat, probabil, să mascheze ilegalitatea. Am părăsit locanta euforic și entuziasmat de vinul dulce de surcele, convins că am băut ambrozie și nectar.

Cîțiva ani mai tîrziu, la începutul anilor ’90, aflat pentru prima oară în Franța, am vizitat, împreună cu un vechi prieten, un han de țară ținut de Armand Poinsot, un gastronom formidabil, modest și ospitalier, în localitatea burgundă Arnay-le-Duc. Fără să fie fandosit, excelentul local Chez Camille avea o cramă proprie, cu rafturile pline de sticle vechi, prețioase, acoperite cu un strat de praf venerabil. Am încercat mai multe vinuri – fără îndoială, remarcabile. Nu-mi amintesc însă nici un detaliu. Știu doar că am băut cu mare bucurie.

Beneficiam, în ambele situații, pe litoralul socialist și în Burgundia gurmandă, de „toleranța“ superficială a inocenței – o simplă consecință a lipsei de criterii și discernămînt, care îmi îngăduia să mă bucur chiar și de un vin prost, dar care nu-mi permitea să apreciez la adevărata lui valoare un vin excelent.

 

Citiți continuarea articolului semnat de Matei Pleșu în Dilema Veche aici

344

Facebook comments