Un fel de distopie

ams.jpg

Ana Maria Sandu
Image source: 
Dilema Veche

Stau în fața ieșirii de la stația de metrou Aurel Vlaicu. E 10 dimineața și aștept pe cineva. Lumina de septembrie a devenit mieroasă și densă. Mă uit în stînga, în dreapta, strada e liniștită și oamenii par că nu se grăbesc nicăieri. Sînt ultimele momente de liniște înainte de isteria începerii școlilor, care va pune în curînd stăpînire pe oraș.

Trece pe lîngă mine un bărbat tînăr. Merge încet. Are un tricou alb, cu mîneci scurte și o pereche de blugi negri. Poartă pe umăr o geantă de laptop, care îi face umărul stîng să fie mai lăsat decît dreptul. Cînd se apropie, îi zăresc cicatricea de pe mînă. Semnul unei arsuri profunde. Pielea e rozalie și zbîrcită, dar refăcută. Părul îi acoperă rebel bucata de față afectată și ea în același incendiu. Mă uit după bărbat. S-a oprit la coadă la covrigărie.

Îmi zic că trebuie să fie una dintre victimele din Colectiv. Exact la asta m-am gîndit și în urmă cu cîteva săptămîni, cînd m-am așezat la bar în spatele cuiva cu brațul bandajat și cu un fel de căciulă pe cap care să-i protejeze scalpul. Eram la proiecția documentarului The Man Who Changed the World, avanpremiera DokStation de la Deschis Gastrobar, și mi s-a strîns sufletul.

 

Citește continuarea articolului semnat de Ana Maria Sandu în Dilema Veche aici

298

Facebook comments